|
|
Qirim Tatar Cultural Association of Canada
De la stabilirea populatiei turco-tatare pe teritoriul României, cu deosebire în Dobrogea, în urma cu aproape 800 de ani, numerosi calatori români si straini au observat si au scris despre aceasta minoritate. Începând cu calatorul turc Evlia Celebi sau arabii Ibn Batutta si Ibn Kaldun si continuând cu revolutionarul pasoptist, Ion Ionescu de la Brad, istoricii Nicolae Iorga, Alexandru Arbore sau învatatorul Ion Dumitrescu Frasin de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, toti acestia ne-au lasat marturii în ceea ce priveste originea turco-tatarilor, limba, obiceiurile, modul de viata, ocupatiile, caracteristicile exterioare ale locuintelor si aspectul lor interior, despre religia, portul si sarbatorile acestora. Oameni de nationalitati diferite si având profesii variate au poposit timp mai mult sau mai putin îndelungat în zona de diversitate etnica a Dobrogei.
Un oaspete al acestor meleaguri încarcate de istorie a fost si antropologul elvetian Eugène Pittard, care a vizitat România, la scurt timp dupa încheierea primului razboi mondial. Impresii asupra cercetarilor sale au fost mai târziu concretizate într-o carte, publicata la Zürich în 1936. Lucrarea este intitulata simplu si sugestiv La Roumanie (România).
Dupa ce face o trecere în revista a celorlalte provincii istorice: Valahia, Moldova, Transilvania, autorul zaboveste într-un capitol si asupra tinutului dintre Dunare si Marea Neagra. Cercetarile sale împreuna cu un grup de specialisti elvetieni, asa cum reiese din însasi marturiile sale, s-au concentrat în special asupra Dobrogei de sud, incluzând atât localitati din actuala Dobroge româneasca cât si din Cadrilater (zona Bazargicului). Grupul de cercetatori si-a fixat centrul la Medgidia, pentru ca apoi sa-si extinda investigatiile, „ de dimineata pâna noaptea târziu “, în toate directiile adiacente.
Prima localitate vizitata de grupul de antropologi, condusa de Eugène Pittard a fost Bazargicul: „ Ne apropiem de o linie întreaga de minarete ce se ridica în jurul orasului “. Aici autorul mentioneaza mahalele insalubre locuite de tiganii turci si piata veche de 300 de ani, fondata de negustorul turc Hadji Oglou Bakhal. Antropologul elvetian precizeaza ca aici Midthat pasa a construit un târg împrejmuit, panahirul, al carui zid de piatra era marginit de mici buticuri.
De aici grupul elvetian ajunge la periferiile oraselor Constanta si Mangalia, unde E. Pittard mentioneaza numeroase asezari stabile de tigani turci dar si grupuri nomade în stepa din împrejurimi. Spre deosebire de alti calatori sau specialisti care au trecut de-a lungul timpului prin Dobrogea, antropologul elvetian, pe lânga elementele de istorie, de toponimie sau de religie manifesta un interes deosebit pentru caracteristicile antropometrice ale populatiei care „ de 500 ani a traversat peninsula Balcanica cu carutele “. Este una putinele cercetari de acest fel ce s-au facut în aceasta parte a tarii si mai mult ca sigur prima la acea vreme privind etnia turco-tatara. Acesta emite ipoteze privind originea tiganilor turci : „ probabil cuceririle lui Timur Lenk au determinat exodul, hindusi, veniti în Europa pe doua cai : Asia anterioara si zona mediteraneana “. Autorul studiului remarca toleranta administratiei românesti în ceea ce priveste nomadismul acestora, fapt considerat de neacceptat în Occident. El se refera de asemenea la documentele în care se arata ca tiganii au fost secole întregi robi.
Un alt fapt ce a atras atentia cercetatorului elvetian, în împrejurimile Mangaliei era existenta a „ numerosi tumuli dispusi în forma de arc în jurul orasului, la Ilanlik, la doi pasi de frontiera bulgara din 1913 “. Despre acestea emite ipoteza ca ar fi apartinut cumanilor, pecenegilor. Despre gagauzi, numerosi în acesta zona, arata ca sunt greci (sic!) de religie crestina, preluând necritic spusele localnicilor. Din punct de vedere antropologic este interesat de perspectiva comparativa a originii acestor locuitori, urmasii cumanilor si a pecenegilor, în raport cu urmasii hunilor, ungurii.
Periplul grupului de cercetatori a continuat prin alte localitati dobrogene, Azaplar (n.a. comuna Tataru, judetul Constanta), „ unde se zice despre caii turco-tatarilor ca erau renumiti “, Edilchioi si Enige mahale, unde „ mergem sa-i studiem pe tatarii Nogai de la Bül Bül“ [n.a. satul Ciocârlia de Jos, acelasi judet). Peste tot remarca acelasi drumuri desfundate, de-a lungul stepelor si culturilor, a movilelor de löes si a vailor uscate. Însasi ritmul vietii i se parea neschimbat de sute de ani, întocmai ca viata primitiva, de zi cu zi.
La Mangalia „ în cafenele în care nu se serveste nimic, bande de tatari cânta cu voce tare. Ei sunt acompaniati de o darboukah si de un fel de tripla castanieta de metal. Aceasta muzica este monotona si salbateca. Ea îi satisface pe acesti oameni, care sub raport muzical pare sa fi ramas în aceste timpuri primitivi, unde doua placi metalice atinse usor, emiteau un zgomot strident “. este vorba desigur de stravechile instrumente muzicale traditionale, daulul si zurnaua. Se observa faptul ca cercetatorul elvetian era si el într-o oarecare masura tributar modului de gândire occidental cu privire la imaginea celuilalt (l’Autre). Astfel se explica probabil observatiile sale referitoare la locuitorii turco-tatari din aceste tinuturi situate la „portile Orientului“.
Uimitor pentru el si pentru colegii sai este aspectul Dobrogei de sud, aceea a « unei tari ondulate de dealuri …Este mai putin apropiat de Rusia si chiar de România propriu-zisa. Este foarte apropiata etnografic de Turcia ».
Fotografie cu tatarii din Dobrogea, 1936
Fotografie cu tatarii din Dobrogea, 1936.
Impresia pe care i-o lasa turcii si tatarii acestor locuri este profunda : „ Am parcurs aproape toate satele din Dobrogea de sud. Cu tatarii am mâncat, asezat turceste, în jurul unei rogojini de trestie, oua fierte în grasime de miel. Cu o familie saraca turceasca, a lui Hoscadin, am împartit frateste galeata de porumb si felia de pepene. Ospitalitate româneasca, ospitalitate dobrogeana! Amintirea mea rememoreaza cu emotie acele zile si nopti...În fiecare dimineata, noi plecam fara a sti unde ne vor conduce seara obligatiile de serviciu. Aproape totdeauna, acolo unde ne instalam cortul, gaseam un acoperis pentru a dormi. Soseam la gazdele noastre vremelnice la toate orele din zi si din noapte. Totdeauna poarta ne era deschisa înainte. Ospitalitatea orientala nu este numai o tema de literatura, ea este o realitate palpabila (…)“.
La Mangalia, Eugen Pittard si grupul sau observa dispozitia cartierelor, într-o diversitate etnica desavârsita: „…spre sud cartierul turc, alaturi de cel tatar; în spatele burgului, tiganii si-au asezat salasele. Aproape de mare este cartierul român. Doua minarete domina micul oras. Casele albe nu au decât un etaj. Ele se aliniaza pe nume- roase strazi si se deschid catre numeroase dughene de accacia care le marginesc si care freamata de vântul marii. Ele sunt aranjate de asemenea în jurul unei piete minuscule unde în fiecare seara de vara o orchestra tiganeasca vine sa joace“.
Grupul elvetian nu avea cum sa nu observe maretia lacasului de cult musulman, semn evident în ceea ce priveste credinta locuitorilor : „ Moscheea principala din sudul orasului este mai veche (n.a. desigur este vorba de geamia Esmahan Sultan. Din relatarile sale eiese de asemenea ca orasul avea înca cel putin o geamie sau moschee). Ea este într-o împrejmuire care închide cimitirul. Este gratioasa, zvelta, întregul sau corp a fost construit la început din lemn, cu gingase coloane lucrate si pe care timpul le-a crapat si le-a imprimat o patina neagra. Hatipul ne-a condus în interior, caci ne-a vazut ca suntem respectuosi fata de religia sa si ne-a invitat sa urcam într-unul din minarete pe o scara îngusta în spirala. Pe balustrada de metal, pe care preotul se apleaca pentru a cânta rugaciunile, ciori negre au început sa se aseze. De cinci ori pe zi imamul cu vocea sa nazala zice orientându-se catre punctele cardinale, melopeea sa rituala: catre mare spre orientul pictat în albastru si perle, apoi spre stepa violeta, care dirijeaza valurile sale în directia sud; celelalte doua rugaciuni trec pe deasupra caselor joase din Mangalia. Cimitirul care înconjura moscheea este dezafectat. De mai multi ani, musulmanii, turci si tatari n-au mai înmormântat pe nimeni. El este invadat de o vegetatie luxurianta între care se strecoara pasarile. Frumosi arbori au crescut printre morminte…Sub harababura de nedescris si plantele salbatice, pietrele funerare dispar. Singure monumentele personajelor de vaza îsi înalta înca marmurele mai înalte acoperite de inscriptii si de arabescuri si terminate cu fes sau turban “.
Din punct de vedere etnologic, populatia turca este considerata ca o masa eterogena : „ Deja în Asia înainte sa se ridice contingentele care vor cutreiera Europa de sud-est era formata din elemente etnice diverse. Asa cum cunoastem azi, rasa turca este o rasa frumoasa si în aceasta mica peninsula a Balcanilor unde se întâlnesc remarcabile tipuri umane, turcii nu sunt deloc mai prejos. Nu se întâlnesc deloc la ei trasaturile ce amintesc de cele ale mongolilor pe care le-am semnalat adesea la tatari. Generosi, onesti, întelegatori, ospitalieri, turcii din Dobrogea mi s-au parut demni de o adevarata stima. De altfel, adesea, înalti functionari români mi-au confirmat aceasta impresie “.
Perceptia lui E. Pittard în ceea ce priveste Dobrogea de Sud si locuitorii ei este aceea a unei maretii si a unui trecut glorios, apuse însa în prezent : „ Ma întreb care trebuie sa fie azi atitudinea acelor oameni integrati începând de la 1878 în corpul politic român, deveniti soldati ai regatului si care trebuiau sa trimeata regimentele turcesti, sa apere de bulgari fosta lor patrie “.
Reflexele meseriei sale îl determina sa se întrebe mereu despre etnogeneza turco-tatarilor de aici : „ Originea indiscutabila a turcilor, nu este înca cunoscuta. În unele terminologii ei sunt numiti Uralo-Altaici, în altele Ugro-Finici, dar aceste definiri sunt atât de vagi încât ele nu semnifica absolut nimic. Sub eticheta de turci, au fost încorporate populatii asiatice diverse- probabil înrudite prin limba pe care o vorbeau, dar care, din punct de vedere somatologic, nu aveau nici un motiv de a fi confundati cu turcii. S-a crezut de asemenea ca hunii erau turci, dar exista între cunoscuta decriere a lui Journandes si caracteristicile exterioare a unui turc, o prapastie. Nimic nu seamana mai putin cu un turc decât unul din oamenii lui Atila.
Începând cu razboiul din 1877-1878, au avut loc în toate tarile ce fusesera aservite Portii, un exod semnificativ al turcilor. Osmanlîii au reluat în etape si în sens invers, drumul parcurs de predecesorii lor. Cine ar fi prezis, în momentul acelui val imens care înconjura toata Europa de est si ameninta Viena, ca vor trece patru sute de ani pentru a-i face sa revina la locurile de plecare? Visul profetic al lui Osman, dupa ce paruse sa se realizeze nu mai este azi decât un mic vas de scrum…Aceasta putere politica si militara, în fata careia Eurasia tremura si careia atâtea guverne europene îi propusesera aliante, vor mai trece ele la sfârsitul acestui razboi [n.a. 1918-1923; razboiul condus de Mustafa Atatürk pentru eliberarea Turciei] trecatorile? “.
Este mai mult ca sigur ca la întoarcerea sa în Elvetia, rezultatele cercetarilor din Dobrogea au fost analizate stiintific si apoi publicate. Lucrarea de fata este mai mult o colectie de observatii stiintifice si impresii de calatorie. Chiar si asa, cartea lui Eugène Pittard, desi contine elemente disparate si lacunare, ofera totusi un bun exemplu în ceea ce priveste reprezentarile turco-tatarilor dobrogeni din perioada interbelica, asa cum apar ele în perceptia cercetatorului occidental.
Cetin ANEFI
inginer chimist, doctorand. în istorie la Universitatea Laval, Québec, Canada
|
|
