|
Page 1 of 6 Cezar Aurel Banu (Roumanie)
Ing. chimist, doctorand în istorie la
Universitatea Laval, Québec,
Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie
Comparata si Memorie
În perioada 1944-1989, regimul comunist din România a practicat o represiune cruda împotriva adversarilor sai politici, fara a tine seama de nationalitatea sau de credinta lor religioasa. Dimensiunile acestei tragedii (arestari, deportari, anchete, torturi, asasinate, confiscari, stigmatizari, etc) se dovedesc azi a fi de-a dreptul impresionante si ele se traduc prin sute si sute de mii de victime.
Printre cei care au suferit rigorile represiunii comuniste se afla si membri ai etniilor turca si tatara din România. Cetateni loiali statului român, acestia au fost acuzati pe de o parte din cauza originii lor sociale « nesanatoase » (fiind considerati « burghezi », « mosieri ». « chiaburi », într-un cuvânt « exploatatori ») iar pe de alta parte pentru vina de a fi adapostit si sustinut în Dobrogea, pe conationalii lor tatari din Crimeea, în special dupa decizia de deportare a acestora de catre Stalin, în mai 1944, în Siberia si în alte regiuni ale fostei URSS. Intelectualii turci si tatari din România au reprezentat motorul rezistentei anticomuniste a comunitatii musulmane: hogi , avocati, ingineri, medici, etc. Multi dintre ei au fost arestati, deportati, individual sau împreuna cu familiile, au fost anchetati si torturati de catre celebra politie secreta Securitatea , si-au pierdut locuintele si toate bunurile agonisite o viata, locurile de munca, au fost condamnati la numerosi ani de temnita. Unii dintre ei au sfârsit în gulagul comunist fara sa mai apuce eliberarea.
În acest context, comunicarea de fata îsi propune sa evoce, în limita datelor de care dispunem pâna în prezent, câteva marturii privind activitatea anticomunista a unor intelectuali turci si tatari din România precum si represiunile la care au fost supusi acestia. Aceasta evocare are la baza câteva marturii orale ale turco-tatarilor din România dar si ale unor tatari din Crimeea, care au beneficiat de ajutorul tatarilor dobrogeni. Marturiile orale sunt completate cu informatii descoperite în arhivele românesti.
“ Memoria represiunii: intelectuali turco-tatari în rezistenta anticomunista din România ”
Dupa 23 august 1944, regimul comunist a actionat pentru integrarea mascata a minoritatilor etnice din România, afectându-le grav identitatea etnico-spirituala. Multe geamii, moschei, cimitire au fost distruse sau au fost lasate în paragina, în perioada ateismului oficial. Lacasuri de învatamânt laic si religios au fost confiscate si nationalizate de catre statul comunist. Daca în 1906 existau în Dobrogea peste 300 de lacasuri de cult, dupa decembrie 1989, numarul lor era doar de 80. Din 261 de unitati de învatamânt în limba materna, câte existau în Dobrogea dupa reforma învatamântului din 1948, s-a ajuns la situatia ca dupa 1967 sa nu mai existe nici una. Personalul religios si cadrele didactice care trebuiau sa asigure instruirea minoritarilor în limba materna a scazut drastic, devenind total insuficient. Presa, emisiunile de radio si de televiziune în limba materna au lipsit cu desavârsire în perioada 1944-1989. În aceste conditii vitrege, minoritarii turco-tatari si-au pastrat cu greu identitatea etno-confesionala iar consecintele acestei politici a statului comunist se resimt si azi si sunt greu de reparat.
În aceasta prezentare ne vom referi la un aspect mai putin cunoscut din pacate azi si anume la dimensiunea tragica a represiunii comuniste, asa cum a fost resimtita ea la nivelul comunitatii turco-tatare din România. Cetateni ai acestei minoritati, ca de altfel si alte persoane facând parte din populatia majoritara româna sau de alte nationalitati au avut de înfruntat avatarurile arestarilor, al deportarilor, al torturilor, al confiscarilor si al persecutiilor de tot felul. Minoritari ai acestei etnii, oameni de diferite profesii, barbati si femei, chiar si copii au fost victimele unui mecanism diabolic de exterminare sistematica. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Represiunea s-a extins adeseori si asupra familiilor celor proscrisi. Acestia au fost dati afara din locuinte, din slujbe, din scoli, au fost stigmatizati în raport cu ceilalti ca « dusmani ai poporului ». Sunt cunoscute cazurile sotiei lui Negip Fazal, Sultana sau Djamil, sotia unui hoge din insula Ada-Kaleh, închise si ele datorita activitatii lor anticomuniste. Uneori, oameni care au avut curajul sa înfrunte represiunea în numele respectului unor valori umane, al credintei au fost victimele unor denunturi ale unor semeni de-ai lor, într-o societate ce a cultivat delatiunea, frica, neîncrederea. A fost o actiune criminala sistematica de distrugere a unei elite si a unei civilizatii. În acest context, consideram ca este foarte importanta realizarea « memorialului durerii » minoritatii turco-tatare. A uita pe toti cei care au suferit în anii beznei comuniste, indiferent de nationalitatea si credinta lor, ar însemna sa-i condamnam înca o data prin amnezia noastra. Nu se cunosc în prezent dimensiunile exacte ale tragediei pe care a reprezentat-o represiunea comunista asupra cetatenilor de etnie turco-tatara din România. Datele pe care le furnizam în continuare sunt deci incomplete si cu aceasta ocazie ne cerem scuze pentru atâtea si atâtea victime si suferinte anonime ale unui sistem monstruos.
Motivele acestei represiuni împotriva unor cetateni de origine turca si tatara din România erau în parte aceleasi ca si pentru ceilalti cetateni ai României: apartenenta sociala « nesanatoasa », acuzatiile stigmatizante de « burghezi », « mosieri », « chiaburi », deci într-un cuvânt « exploatatori », « dusmani de clasa », acuzati de « activitate dusmanoasa îndreptata împotriva orânduirii de stat », « spionaj », s.a.m.d. Fata de aceste acuzatii false si arhicunoscute, cetatenii de etnie turca sau tatara au mai « beneficiat » si de câteva învinuiri specifice: spionaj în favoarea Turciei, stat capitalist si adversar istoric al URSS, vine de a fi adapostit, în timpul si la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, refugiati tatari din Crimeea. Între minoritarii turco-tatari care au avut de suferit represiunea regimului comunist, intelectualii ocupa un loc important.
Inimoasa profesoara din Constanta, Güner Acmola s-a ocupat între altele dupa 1990, de aspecte legate de represiunea comunista asupra minoritatii turco-tatare din Dobrogea. Domnia sa este autoarea initiativei de continuare a unei traditii, de editare a revistei bilingve Emel (Idealul), care a fost publicata pentru prima data de o personalitate a lumii tatare dobrogene, Mustegep Ulküsal. În paginile acestei reviste de prestigiu a minoritarilor turco-tatari din România si nu numai, îsi fac loc între alte subiecte legate de cultura si istoria acestei etnii, marturii privind memoria represiunii comuniste. În încheierea articolului sau, prezentat la editia din 2002 a simpozionului de la Pitesti, doamna Acmola prezinta o lista de etnici turci si tatari care au trecut prin experienta temnitelor comuniste. Pâna în prezent domnia sa a identificat un numar de 93 de etnici care au avut de suferit. Printre acestia, multi sunt intelectuali (hogi, medici, avocati, învatatori, ingineri, ofiteri care fusesera pe front, etc).
Brosura editata de UDTTMR în anul 2000 la Constanta, intitulata, Miscarea nationala a tatarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), tradus si coordonat de profesorii E. si Y. Memedemin, 2000, cuprinde de asemenea la final o lista de 47 de minoritari turci si tatari, victime ale temnitelor comuniste. Între acestia, 26 sunt intelectuali, cetateni loiali statului român, creatori de valori materiale si spirituale, fruntasi ai satelor care au suportat conditiile inumane ale închisorilor de la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud, Salva, Canalul Midia, Caransebes, Peninsula Balti, Pitesti si Constanta (Figura 1). Redam mai jos numai câteva nume:
Irstmambet Iusuf, învatator din Constanta, condamnat la munca silnica pe viata;
Mustegip Samedin, hoge din Constanta, condamnat la munca silnica pe viata;
Sali Regep, hoge, imamul de Bucuresti, condamnat la munca silnica pe viata;
Osman Becmambet Ali, din Valea Seaca-Constanta, hoge, 20 ani munca silnica;
Memet Vani, Dulcesti-Constanta, învatator, 15 ani munca silnica;
Resat Kamil, medic, Mangalia, 15 ani munca silnica;
Sadac Ibrahim, fost muftiu, Dulcesti-Constanta, 15 ani munca silnica;
Iusuf Duagi, hoge, Mosneni-Constanta, 14 ani munca silnica;
Mustafa Amet, fost muftiu, Constanta, 10 ani munca silnica;
Geafer Iusuf, hoge, Nuntasi-Constanta, 10 ani munca silnica;
Ferhad Faic, hoge, Valea Seaca-Constanta, 10 ani munca silnica;
Teofic Islean, confesor militar, Graniceru-Constanta, 10 ani munca silnica;
Albamit Izet, hoge, Topraisar-Constanta, 10 ani munca silnica;
Abdula Ablai, învatator, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Salim Geafar, hoge, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Eiup Musa, medic, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Tasin Ibraim, învatator, Constanta, 8 ani munca silnica;
Saib Veli, hoge, Albesti-Constanta, 7 ani munca silnica;
Facredin Omer, avocat, Constanta, ?;
Sevchet Musa, hoge, Constanta, 8 ani munca silnica.
|
