|
|
Qirim Tatar Cultural Association of Canada
|
Al V-lea Simpozion International despre Experimentul Pitesti- Reeducarea prin tortura Pitesti, 23-25 septembrie 2005 |
 |
 |
 |
|
Friday, 23 September 2005 00:00 |
Cezar Aurel Banu (Roumanie)
Ing. chimist, doctorand în istorie la
Universitatea Laval, Québec,
Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie
Comparata si Memorie
În perioada 1944-1989, regimul comunist din România a practicat o represiune cruda împotriva adversarilor sai politici, fara a tine seama de nationalitatea sau de credinta lor religioasa. Dimensiunile acestei tragedii (arestari, deportari, anchete, torturi, asasinate, confiscari, stigmatizari, etc) se dovedesc azi a fi de-a dreptul impresionante si ele se traduc prin sute si sute de mii de victime.
Printre cei care au suferit rigorile represiunii comuniste se afla si membri ai etniilor turca si tatara din România. Cetateni loiali statului român, acestia au fost acuzati pe de o parte din cauza originii lor sociale « nesanatoase » (fiind considerati « burghezi », « mosieri ». « chiaburi », într-un cuvânt « exploatatori ») iar pe de alta parte pentru vina de a fi adapostit si sustinut în Dobrogea, pe conationalii lor tatari din Crimeea, în special dupa decizia de deportare a acestora de catre Stalin, în mai 1944, în Siberia si în alte regiuni ale fostei URSS. Intelectualii turci si tatari din România au reprezentat motorul rezistentei anticomuniste a comunitatii musulmane: hogi , avocati, ingineri, medici, etc. Multi dintre ei au fost arestati, deportati, individual sau împreuna cu familiile, au fost anchetati si torturati de catre celebra politie secreta Securitatea , si-au pierdut locuintele si toate bunurile agonisite o viata, locurile de munca, au fost condamnati la numerosi ani de temnita. Unii dintre ei au sfârsit în gulagul comunist fara sa mai apuce eliberarea.
În acest context, comunicarea de fata îsi propune sa evoce, în limita datelor de care dispunem pâna în prezent, câteva marturii privind activitatea anticomunista a unor intelectuali turci si tatari din România precum si represiunile la care au fost supusi acestia. Aceasta evocare are la baza câteva marturii orale ale turco-tatarilor din România dar si ale unor tatari din Crimeea, care au beneficiat de ajutorul tatarilor dobrogeni. Marturiile orale sunt completate cu informatii descoperite în arhivele românesti.
“ Memoria represiunii: intelectuali turco-tatari în rezistenta anticomunista din România ”
Dupa 23 august 1944, regimul comunist a actionat pentru integrarea mascata a minoritatilor etnice din România, afectându-le grav identitatea etnico-spirituala. Multe geamii, moschei, cimitire au fost distruse sau au fost lasate în paragina, în perioada ateismului oficial. Lacasuri de învatamânt laic si religios au fost confiscate si nationalizate de catre statul comunist. Daca în 1906 existau în Dobrogea peste 300 de lacasuri de cult, dupa decembrie 1989, numarul lor era doar de 80. Din 261 de unitati de învatamânt în limba materna, câte existau în Dobrogea dupa reforma învatamântului din 1948, s-a ajuns la situatia ca dupa 1967 sa nu mai existe nici una. Personalul religios si cadrele didactice care trebuiau sa asigure instruirea minoritarilor în limba materna a scazut drastic, devenind total insuficient. Presa, emisiunile de radio si de televiziune în limba materna au lipsit cu desavârsire în perioada 1944-1989. În aceste conditii vitrege, minoritarii turco-tatari si-au pastrat cu greu identitatea etno-confesionala iar consecintele acestei politici a statului comunist se resimt si azi si sunt greu de reparat.
În aceasta prezentare ne vom referi la un aspect mai putin cunoscut din pacate azi si anume la dimensiunea tragica a represiunii comuniste, asa cum a fost resimtita ea la nivelul comunitatii turco-tatare din România. Cetateni ai acestei minoritati, ca de altfel si alte persoane facând parte din populatia majoritara româna sau de alte nationalitati au avut de înfruntat avatarurile arestarilor, al deportarilor, al torturilor, al confiscarilor si al persecutiilor de tot felul. Minoritari ai acestei etnii, oameni de diferite profesii, barbati si femei, chiar si copii au fost victimele unui mecanism diabolic de exterminare sistematica. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Represiunea s-a extins adeseori si asupra familiilor celor proscrisi. Acestia au fost dati afara din locuinte, din slujbe, din scoli, au fost stigmatizati în raport cu ceilalti ca « dusmani ai poporului ». Sunt cunoscute cazurile sotiei lui Negip Fazal, Sultana sau Djamil, sotia unui hoge din insula Ada-Kaleh, închise si ele datorita activitatii lor anticomuniste. Uneori, oameni care au avut curajul sa înfrunte represiunea în numele respectului unor valori umane, al credintei au fost victimele unor denunturi ale unor semeni de-ai lor, într-o societate ce a cultivat delatiunea, frica, neîncrederea. A fost o actiune criminala sistematica de distrugere a unei elite si a unei civilizatii. În acest context, consideram ca este foarte importanta realizarea « memorialului durerii » minoritatii turco-tatare. A uita pe toti cei care au suferit în anii beznei comuniste, indiferent de nationalitatea si credinta lor, ar însemna sa-i condamnam înca o data prin amnezia noastra. Nu se cunosc în prezent dimensiunile exacte ale tragediei pe care a reprezentat-o represiunea comunista asupra cetatenilor de etnie turco-tatara din România. Datele pe care le furnizam în continuare sunt deci incomplete si cu aceasta ocazie ne cerem scuze pentru atâtea si atâtea victime si suferinte anonime ale unui sistem monstruos.
Motivele acestei represiuni împotriva unor cetateni de origine turca si tatara din România erau în parte aceleasi ca si pentru ceilalti cetateni ai României: apartenenta sociala « nesanatoasa », acuzatiile stigmatizante de « burghezi », « mosieri », « chiaburi », deci într-un cuvânt « exploatatori », « dusmani de clasa », acuzati de « activitate dusmanoasa îndreptata împotriva orânduirii de stat », « spionaj », s.a.m.d. Fata de aceste acuzatii false si arhicunoscute, cetatenii de etnie turca sau tatara au mai « beneficiat » si de câteva învinuiri specifice: spionaj în favoarea Turciei, stat capitalist si adversar istoric al URSS, vine de a fi adapostit, în timpul si la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, refugiati tatari din Crimeea. Între minoritarii turco-tatari care au avut de suferit represiunea regimului comunist, intelectualii ocupa un loc important.
Inimoasa profesoara din Constanta, Güner Acmola s-a ocupat între altele dupa 1990, de aspecte legate de represiunea comunista asupra minoritatii turco-tatare din Dobrogea. Domnia sa este autoarea initiativei de continuare a unei traditii, de editare a revistei bilingve Emel (Idealul), care a fost publicata pentru prima data de o personalitate a lumii tatare dobrogene, Mustegep Ulküsal. În paginile acestei reviste de prestigiu a minoritarilor turco-tatari din România si nu numai, îsi fac loc între alte subiecte legate de cultura si istoria acestei etnii, marturii privind memoria represiunii comuniste. În încheierea articolului sau, prezentat la editia din 2002 a simpozionului de la Pitesti, doamna Acmola prezinta o lista de etnici turci si tatari care au trecut prin experienta temnitelor comuniste. Pâna în prezent domnia sa a identificat un numar de 93 de etnici care au avut de suferit. Printre acestia, multi sunt intelectuali (hogi, medici, avocati, învatatori, ingineri, ofiteri care fusesera pe front, etc).
Brosura editata de UDTTMR în anul 2000 la Constanta, intitulata, Miscarea nationala a tatarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), tradus si coordonat de profesorii E. si Y. Memedemin, 2000, cuprinde de asemenea la final o lista de 47 de minoritari turci si tatari, victime ale temnitelor comuniste. Între acestia, 26 sunt intelectuali, cetateni loiali statului român, creatori de valori materiale si spirituale, fruntasi ai satelor care au suportat conditiile inumane ale închisorilor de la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud, Salva, Canalul Midia, Caransebes, Peninsula Balti, Pitesti si Constanta (Figura 1). Redam mai jos numai câteva nume:
Irstmambet Iusuf, învatator din Constanta, condamnat la munca silnica pe viata;
Mustegip Samedin, hoge din Constanta, condamnat la munca silnica pe viata;
Sali Regep, hoge, imamul de Bucuresti, condamnat la munca silnica pe viata;
Osman Becmambet Ali, din Valea Seaca-Constanta, hoge, 20 ani munca silnica;
Memet Vani, Dulcesti-Constanta, învatator, 15 ani munca silnica;
Resat Kamil, medic, Mangalia, 15 ani munca silnica;
Sadac Ibrahim, fost muftiu, Dulcesti-Constanta, 15 ani munca silnica;
Iusuf Duagi, hoge, Mosneni-Constanta, 14 ani munca silnica;
Mustafa Amet, fost muftiu, Constanta, 10 ani munca silnica;
Geafer Iusuf, hoge, Nuntasi-Constanta, 10 ani munca silnica;
Ferhad Faic, hoge, Valea Seaca-Constanta, 10 ani munca silnica;
Teofic Islean, confesor militar, Graniceru-Constanta, 10 ani munca silnica;
Albamit Izet, hoge, Topraisar-Constanta, 10 ani munca silnica;
Abdula Ablai, învatator, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Salim Geafar, hoge, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Eiup Musa, medic, Valea Seaca-Constanta, 8 ani munca silnica;
Tasin Ibraim, învatator, Constanta, 8 ani munca silnica;
Saib Veli, hoge, Albesti-Constanta, 7 ani munca silnica;
Facredin Omer, avocat, Constanta, ?;
Sevchet Musa, hoge, Constanta, 8 ani munca silnica.
În brosura sunt amintite de asemenea câteva nume de intelectuali turci si tatari care au murit în detentie: Omer Lütfü, profesor; Osman Nuri, jurist; Edip Mehmet Ali, hoge; Sadic Ibrahim, fost muftiu; Sagit Ali Mustegip, inspector scolar; Sevchet Musa, hoge; Sükrü Ibrahim, comisar.
Cicerone Ioanitiu, el însusi detinut în temnitele comuniste a initiat dupa 1990, un laudabil demers de repertoriere a victimelor represiunii comuniste din România, în lucrarea sa în mai multe volume, Victimele terorii comuniste (arestati, torturati, întemnitati, ucisi). Autorul a identificat între alte victime ale gulagului comunist, un numar de 65 de minoritari turco-tatari, dintre care circa jumatate sunt intelectuali. Dintre acestia, prezentam mai jos doar câteva nume :
1. Curtmolla Enan C., nascut la 15 februarie 1896, în satul Abrud, comuna Adamclisi-Constanta, hoge tatar, fost muftiu, învatator, membru PNT, arestat la 20 aprilie 1952, condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti la 10 ani de munca silnica (sentinta nr.173/11 martie 1953) pentru « crima de uneltire contra ordinii sociale si subminarea autoritatii de stat » pentru ca a ascuns tatari refugiati din Crimeea, mort în penitenciarul de la Aiud;
2. Curtmolla Etem hoge, fost muftiu, Medgidia, arestat si condamnat în 1952 la 5 ani de închisoare corectionala pentru « uneltire contra ordinii sociale » în lagarul de la Peninsula (…);
3. Ablai, hoge musulman, turc din Medgidia, condamnat pentru ca a ascuns tatari din Crimeea care nu doreau întoarcerea în « paradisul sovietic »;
4. Belula Sevchet, consul turc, condamnat pentru spionaj într-un proces înscenat, cu implicarea Legatiei Turciei din Bucuresti, a trecut în arest pe la Ministerul de Interne, Jilava, Margineni si spitalul Vacaresti, unde a murit se pare în 1963;
5. Bolat Saip, nascut în 1893 în comuna Tataru (Azaplar), judetul Constanta, arestat în 1951, mort la Bicaz în 1953;
6. Edip Mehmed Ali, nascut în 1908, în comuna Topraisar-Constanta, hoge la geamia din Parcul Carol, arestat la 7 iunie 1952, condamnat la munca silnica pe viata, mort în penitenciarul de la Vacaresti la 29 martie 1960. Geamia unde a slujit ani de zile a fost darâmata tot în 1960 pentru a face loc panteonului comunist din noul Parc al Libertatii.
7. Emin Mihat Omer, inginer, nascut la 5 februarie 1928 în Bulgaria, arestat la 21 noiembrie 1951, judecat pentru legaturi cu Consulatul Turciei, condamnat de Tribunalul Militar Constanta la 12 ani de munca silnica, mort în închisoare la 17 noiembrie 1961;
8. Emin Mustafa Ali, hoge la geamia Coiciu din Constanta, arestat în 1950 si torturat de Securitatea Constanta, condamnat de Tribunalul Militar Constanta la munca silnica pe viata pentru « uneltire contra regimului comunist »;
9. Etem Hagi Ahmed, pilot în aviatia civila, arestat în aprilie 1950, judecat în procesul înscenat în jurul Legatiei Turciei din Bucuresti pentru scrisori trimise în strainatate prin intermediul lui Vasile Ciobanu si Kiazim Artuan, condamnat în toamna lui 1950 la 5 ani de munca silnica pentru spionaj, a trecut prin penitenciarele de la Jilava, Aiud si Pitesti.
10. Eyup Menali, satul Valea Seaca, comuna Sânzieni-Constanta, hoge, arestat si torturat la Securitatea Constanta, 10 ani de munca silnica;
11. Neazif Geanacai, nascut la 14 august 1913, satul Nuntasi, comuna Istria-Constanta, învatator si hoge, arestat la 17 aprilie 1952 pentru ajutorarea tatarilor fugiti din Crimeea, 5 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale si înalta tradare, executa o parte a detentiei la penitenciarele din Aiud si Pitesti;
12. Negip Fazal Sultan, nascuta la 31 ianuarie 1913, sotia martirului national tatar, Negip Hagi Fazal, intelectuala si militanta a comunitatii tatare din Dobrogea, prima poeta tataroaica din Dobrogea;
13. Mamut, comandant de vas, arestat si judecat în procesul înscenat în jurul Legatiei Turciei din Bucuresti, condamnat la închisoare în 1950, probabil la închisoarea Jilava;
14. Medin, hoge, comuna Topraisar, arestat si condamnat în 1953;
15. Mustagep, Husein, nascut la 2 februarie 1916 în comuna Negresti-Constanta, hoge, arestat si condamnat de catre Tribunalul Militar Constanta la închisoare pe viata în 1953 pentru vina de a fi sprijinit pe tatarii crimeeni refugiati în Dobrogea;
16. Mutalip, Sagit Ali, nascut la 17 aprilie 1907 în comuna Cogealac-Constanta, hoge la geamia din Constanta, arestat la 11 august 1952 printr-o înscenare a Securitatii Constanta, condamnat 15 ani de munca silnica pentru « înalta tradare si spionaj, mort la penitenciarul Gherla în 1963.
Institutul National pentru Studiul Totalitarismului a realizat începând din 2001, sub coordonarea lui Octavian Roske, un dictionar al represiunii comuniste în România, poate cel mai complet pâna în acest moment, în care îsi gasesc locul laolalta, calai si victime. Organizata pe criteriul alfabetic, laudabila initiativa a ajuns pâna în prezent la volumul III (litera ``M``). Alaturi de alte victime ale sistemului represiv comunist, autorii au identificat si un numar de 96 de etnici turco-tatari.
Recent, în anul 2004, profesorul Marian Cojoc, de la Universitatea Ovidius din Constanta, a coordonat redactarea unui volum de documente privind rezistenta armata în Dobrogea. Bazat pe documente inedite, de arhiva (în special a ASRI), volumul prezinta câteva aspecte interesante privind implicarea unor elemente ale populatiei de origine turco-tatara în lupta anticomunista, alaturi de români si de alte etnii (participara la organizatii clandestine, actiuni ``subversive`` si chiar armate). Asa de exemplu sunt cazurile hogii Ablamit Muedin din comuna Topraisar- Constanta sau al hogii Ecrem Mamut din comuna Ciocârlia-Constanta, ultimul suspectat de fi fost simpatizant legionar.
În listele prezentate mai sus se observa ca în primele rânduri ale rezistentei anticomuniste s-au aflat elemente ale clerului musulman, multi dintre ei în acelasi timp si învatatori, adica exact factorii de coeziune ai comunitatii turco-tatare din Dobrogea, pe care comunistii încercau mai mult sau mai putin voalat s-o distruga.
În continuare vom face o scurta trecere în revista a contextului politic, intern si international, în primii ani de dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în care au avut loc evenimentele din Dobrogea.
În contextul înclinarii balantei razboiului în favoarea trupelor Aliate, în anii 1943-1944, la 8 aprilie 1944, Marele Stat Major a decis retragerea trupelor române de pe frontul de Rasarit, pe fondul eliberarii peninsulei Crimeea de catre armatele sovietice din Frontul 4 Ucrainean. Odata cu retragerea trupelor româno-germane, au sosit în România (în special în Dobrogea) si un numar important de tatari crimeeni, dupa cum reiese din « Raportul informativ asupra starii de spirit a populatiei din municipiul si judetul Constanta pe luna aprilie 1944 », întocmit de prefectul judetului, Alexandru Ignatescu : «…Numarul mare de refugiati tatari veniti din Crimeea si din teritoriile URSS si care se afla încartiruiti în orasul si în comunele din judetul Constanta, prezinta un pericol permanent în ceea ce priveste ordinea si siguranta statului, într-ucât spera sa fie repatriati cât mai repede în Turcia. »
Numarul de refugiati tatari din Crimeea în Dobrogea va creste simtitor dupa emiterea de catre Comitetul de Stat al Apararii a Decretului nr. 5859 din 11 mai 1944, privind deportarea tatarilor crimeeni în Uzbekistan si în alte republici sovietice din Asia Centrala, document semnat de IV Stalin si contrasemnat de Beria, Molotov, Malenkov, Andreev, Kosâghin, Smirnov si alti organizatori implicati în operatiunea de purificare etnica a Crimeii. Ca pretext a fost invocata colaborarea unor elemente ale tatarilor crimeeni cu armata germana de ocupatie, prin participarea a circa 20.000 de luptatori în cadrul Comitetelor Nationale Tatare, create sub directa îndrumare a autoritatilor germane cu scopul de a contracara activitatea si lupta partizanilor sovietici.
Unii dintre tatarii crimeeni erau suspectati nu numai de catre sovietici ci si de catre autoritatile antonesciene pentru pretinsa colaborare cu organizatii comuniste bolsevice. Suspectati prin urmare atât de regimul sovietic cât si de cel antonescian, refugiatii crimeeni s-au bucurat totusi de sprijinul conationalilor lor dobrogeni. Astfel, primarul localitatii Negru-Voda, în raportul sau cu nr. 1543 din 19 iulie 1944, înaintat prefecturii Constanta, preciza: “…Au dat o frumoasa ospitalitate refugiatilor veniti din Crimeea si se îngrijesc de ei în permanenta”. În « Raportul informativ privind starea de spirit a populatiei din municipiul Constanta pe luna iunie », nr. 12928, datat 4 iulie 1944, acelasi prefect, Al.Ignatescu arata: «…tatarii bastinasi sunt elemente corecte si supuse legilor tarii ». Si o luna mai târziu, un alt raport al prefectului de Constanta, afirma acelasi lucru: « …Elementele tatare bastinase sunt corecte si credincioase statului ».
Dupa înlaturarea regimului Antonescu si stabilirea prevederilor Conventiei de Armistitiu de la 12/13 septembrie 1944, prigoana împotriva tatarilor crimeeni s-a intensificat. Dobrogea a intrat în sfera prevederilor acestei conventii chiar înainte de a fi semnata la Moscova. Marturie în acest sens stau faptele petrecute pe teritoriul dobrogean odata cu instalarea trupelor sovietice, imediat dupa 23 august 1944. Astfel invocând necesitatea aplicarii riguroase a prevederilor Conventiei, art.5, ocupantul sovietic a solicitat în mod expres noilor autoritati române “repatrierea” urgenta a tatarilor refugiati din Crimeea” si pedepsirea aspra a tatarilor dobrogeni care le ofereau adapost si sprijin. Reprezentantul acestei comisii pentru aplicarea prevederilor Conventiei în judetul Constanta, maiorul sovietic Nekrasov acuza autoritatile române locale, la 27 decembrie 1944, de tergiversarea acestei probleme. Noul prefect al judetului, V. Dusa s-a conformat, a cautat si a predat urgent o parte a celor vizati. La începutul lui februarie 1945, acesta raporta MAI, ca « sunt întocmite liste din ordinul CAC (sovietica) pentru tatarii crimeeni supusi repatrierii « si ca pentru descoperirea acestora care sunt ascunsi (sic!) se cerceteaza si tatarii din Dobrogea » (Anexa Ia si Ib). Cu acest prilej, au fost retinuti pentru cercetari, fostul muftiu al tatarilor din Dobrogea, Sadic Ibrahim, care dupa 23 august 1944 fusese internat în lagar pe motiv ca a fost în Crimeea, trimis de Gestapoul german (sic!) pentru a determina curentul de desfacere a Crimeii de Uniunea Sovietica. O alta acuzatie adusa acestuia era faptul ca a « creat nuclee de tatari veniti din Crimeea care au defaimat în cel mai înalt grad si armata sovietica ». Totodata, autoritatile comuniste urmareau si activitatea altui fost muftiu, Nuri Resul. Acesta era cautat pentru relatiile sale speciale cu persoane de la Consulatul Turciei din Constanta (Anexa IIa si IIb). În urma controalelor efectuate, Prefectura Constanta informa organele MAI ca « s-au sustras repatrierii în URSS (a se citi Siberia în cel mai bun caz) un numar de 588 de cetateni sovietici, multi dintre ei tatari, care au fost înaintati Comitetului pentru Repatrieri, dupa 9 martie 1945 ». Dând curs insistentelor sovietice, prefectul de Constanta raporta ca « am ordonat un nou control în fiecare comuna si în fiecare oras (...). Controlul s-a efectuat între 17-20 mai a.c. (1945) si am descoperit înca 33 de persoane repatriabile ».
În anii regimului stalinist (1944-1953) a avut loc o scindare la nivelul conducerii comunitatii turco-tatare din România, precum si un proces de înfiltrare a acesteia cu elemente fidele PCR. De asemenea asupra conducerii religioase (Muftiatul din Constanta) s-au exercitat presiuni politice, reprezentantii sai fiind în dese rânduri supravegheati, arestati, torturati si chiar ucisi. Astfel, în « Raportul PCR Constanta » din decembrie 1946 se arata: “ Tatarii si turcii stau sub mai multe influente. Problema cea mai arzatoare pentru ei a fost cea a muftiului, pe chestiunea aceasta ivindu-se mari neîntelegeri între ei. Lupta s-a dat între Abibula si Halil, fiecare cu partizanii lui si în timp ce unul din ei reusea sa ocupe aceasta functie, celalalt lucra sa îl doboare ». Dezbinarea de la nivelul conducerii confesionale a comunitatii turco-tatare s-a manifestat înca din 1945, dupa cum mentiona referatul semnat de viitorul sef al Securitatii Constanta, N.Doicaru, în septembrie 1945 si înaintat Directiei Generale a Politiei. Acesta recunostea actiunea de supraveghere a Consulatului turc si cunostea frâmantarile de la Muftiatul Constanta, str. Mitropolit Saguna. În acea vreme muftiu era Murat Iusuf, care-l înlocuise pe predecesorul sau, Nuri Resul, cercetat de Securitate pentru presupusul sprijin acordat refugiatilor crimeeni din Dobrogea.
Congresul clerului musulman, tinut la Constanta, în sala cinema « Regina », la 2 octombrie 1945 a fost supravegheat de Chestura Politiei din oras, care a întocmit imediat un raport catre Prefectura locala: « Sedinta a început la orele 11.00 sub presedintia muftiului de Dobrogea. Au luat cuvântul în afara de primul muftiu al Dobrogei, Hagi Ali, consilierul judetean al Muftiatului Dobrogea, Tasin, hogi, imami si învatatori din Medgidia, care au vorbit în numele tineretului musulman, Vasile Vasilescu, profesor la Scoala Musulmana din Constanta, Memet Ali Osman (PSD Constanta), delegatul Ministerului Cultelor, Gemet Mram, hogea Emir Saib (comuna Albesti), prefectul de Constanta, Victor Dusa ». Demn de remarcat este faptul ca nu erau consemnate discutiile privind problemele comunitatii turco-tatare. La întrunire se preciza ca au participat circa 100-150 de persoane.
La 26 septembrie 1946, s-a înfiintat la Constanta, Frontul Unic Muncitoresc Musulman (FUMM). Din partea PCR, actul de constituire a fost semnat de reprezentanti ai comunitatii turco-tatare: ing. Iurfan Feuzi, Menzeit Sali si Refic Abduraman, din partea PSD de Mustafa Emin, Cheazim Memet si Memet Suliman. Cel mai important punct de pe ordinea de zi a fost numirea unui muftiu, cu « bune calitati profesionale si morale, simpatizat de credinciosi » dar... si cu conceptii « real democratice ». FUMM devenise deci o organizatie total subordonata PCR Constanta. Alte puncte de pe ordinea de zi erau « democratizarea Comitetului Central UDM din România », « organizarea comunitatii musulmane pe baze largi, democratice ». Alegerea muftiului conform cerintelor enuntate mai sus nu s-a realizat nici pâna în decembrie 1946, dupa cum se arata în « Raportul comitetului PCR Constanta ». Nici « Blocul Musulmanilor Democrati » nu a reusit sa rezolve aceasta problema, având o activitate slaba dupa cum mentiona însasi raportul amintit. La alegerile parlamentare din noiembrie 1946, « multi musulmani, desi încadrati în partidele « democratice », au dat votul « reactiunii ».
Dezamagirea comunistilor reiese si din « Raportul de activitate al Comitetului Judetean PCR Constanta (noiembrie 1947) ». Acestia recunosteau faptul ca « populatia musulmana, desi în majoritate saraca, nu am reusit sa o încadram pe drumul democratiei, o parte stând sub influenta unor chiaburi intelectuali sau hogi, care asculta posturile de radio Ankara si Londra, o alta parte e neutra si o mica parte e încadrata la noi sau la Frontul Plugarilor. Având un nivel cultural scazut, da cu usurinta crezare zvonurilor ». Se remarca deci puternica influenta a intelectualitatii turco-tatarilor dobrogeni (hogi, învatatori, etc) fata de conationalii lor.
În ianuarie 1948, Directia Generala a Sigurantei a emis ordinul nr.58120 S prin care se cerea Comisariatului de Politie Portuara Constanta, « sa ia masuri pentru arestarea fostilor membri ai Comitetului Tatar din Crimeea, care în prezent sunt ascunsi în România : Abduramil Djemil, fost presedinte al comitetului (...), Kurtseitov Erejden, vicepresedinte, Samsonov Mamet, fost conducator al sectiei propaganda, Ablai Feumai, fost conducator al sectiei religioase, Sadâc Fazal, vicepresedinte al sectiei religioase, Husein Arpan, fost conducator al sectiei administrative ». Erau date în urmarire generala un numar de 24 de persoane. Inspectoratului de Politie Constanta i se cerea « intensificarea cercetarilor pentru identificarea tuturor celor enumerati mai sus, rezultatele urmând a fi raportate de catre fiecare comisariat de politie din zona pâna la 19 februarie ». Autoritatile comuniste nu au fost capabile sa-i descopere pe unii dintre acestia, fapt demonstrat prin repetarea altor ordine asemanatoare. Destui tatari crimeeni, sprijiniti nu de putine ori de elemente ale clerului musulman dobrogean au reusit sa paraseasca teritoriul tarii în bune conditii.
Minoritatea turco-tatara din Dobrogea va cunoaste adevarate drame în anii 1951-1952, când a avut loc un nou val de arestari iar multe familii ale acestei etnii au fost deportate, în conditii teribile, la mare distanta de casele lor. În noaptea de 19 aprilie 1952, a Pastelui ortodox, au fost arestati 39 de turci si de tatari de profesii diverse (hogi, medici, avocati, simpli agricultori). În total, acestia au totalizat peste 500 de ani de detentie. Un proces al unui lot de tatari a avut loc la 11 martie 1953.
Una din personalitatile dobrogene care s-a implicat în adapostirea tatarilor crimeeni a fost Negip Hagi Fazal, poet, om de cultura, dramaturg, culegator de proverbe tataresti, militant al Comitetului National al Tatarilor din Crimeea. Acesta era unul din absolventii eminenti ai Seminarului Musulman din Medgidia, institutie cu o vechime de peste 300 de ani în Dobrogea si care în 2001 si-a serbat centenarul de când functioneaza la Medgidia, apoi al Academiei de Studii Cooperative din Bucuresti, colaborator la revista turco-tatara Emel (Ideal), înfiintata de fratele sau mai mare, numai putin cunoscutul militant Mustegip Ulküsal. Când NKVD-ul a început prigoana tatarilor crimeeni, Negip Fazal a fost unul dintre artizanii adapostirii acestora. Acest fapt, aflat de autoritati, l-a determinat sa se ascunda la rândul sau în satele din judetul Constanta, prin paduri si fânete, prin poduri sau beciuri. Acesta a organizat reteaua de primire, repartizare în sate, a sustinut cu banii lui, vânzând grâu chiar armatei sovietice pe tatarii crimeeni. A refuzat propunerile de a fugi în Turcia când înca mai era posbil spunând : « Nu-mi las poporul la greu ». La 15 octombrie 1948, a fost arestat de Securitatea Constanta, în plin centrul orasului. Dupa numai cinci zile de arest si de torturi, familia a fost anuntata sa vina si sa ridice cadavrul de la morga, caci Negip Fazal se spânzurase în închisoare. Însa parul ars, limba muscata, capul zdrobit dovedeste cinismul celor care l-au torturat si ucis.
La 11 martie 1953 a fost condamnat la pedepse aspre un grup format din 14 tatari si un român, acuzati de participare si constitutire de organizatii contrarevolutionare, propaganda pentru asa-zisa Eliberare a Crimeii si formarea unui stat independent tatar, colectare de bani si alimente, gazduire a elementelor nationale crimeene, colaborare cu trupele germane în timpul razboiului, spionaj în favoarea Turciei si Marii Britanii prin intermediul Consulatului turc din Constanta (Irstmambet Iusuf, Mustegip Husein, Memet Mendu, Ali Osman Becmambet, Abdula Teofic Islean, Serafedin Ibraim, Memet Ali Vani, Sultan Fazal, Sali Mendu, Nasif Geanacai, Iusuf Geoafer, Saib Velit Abdula, Amet Mustafa, Malic Cadir, Ennan Curtmolla si Stefan Caruntu) (dosar ancheta nr. 2280, 4 volume). Una din condamnate, Sultan Fazal (8 ani), fusese sotia lui Negip Hagi Fazal. Investigatiile organelor de ancheta penala au fost îndreptate asupra implicatiilor pe care acestia le-au avut în anii 1942-1943, activitatea celor acuzati pentru strângerea de voluntari dobrogeni, furnizarea de informatii autoritatilor germane de ocupatie din Crimeea si nu în ultimul rând, de colaborare cu serviciile secrete straine, prin intermediul personalului Consulatului turc, în perioada 1950-1951. Ca probe aduse în sprijinul acuzatiilor de spionaj, organele Securitatii au prezentat schimbul de scrisori ai unor membri ai lotului prin intermediul marinarilor turci, cu serviciul secret turc, în lunile mai 1950 si iunie 1951. În procesul verbal de interogatoriu al lui Irstmambet Iusuf din 19 iulie 1952, acesta a declarat (mai mult ca sigur dupa torturi) ca « o portita pe care o aveau [tatarii mentionati, n.a.] de a trimite informatii era Sevchet Musa, secretar al consulatului turc din Constanta, care putea trimite mai usor, în calitatea pe care o avea, corespondenta cu informatiile respective. Iusuf, unul din acuzatii principali, fost învatator si hoge, care facuse parte si din miscarea legionara, conform evidentelor Securitatii, înca din 1937, a explicat ce anume li s-a cerut ca informatii, de catre serviciul secret turc pe filiera amintita (este ridicol de acceptat faptul ca inculpatii au declarat aceasta de buna voie): « despre felul cum s-a trecut la exproprierea mosierilor, despre reforma învatamântului, despre « situatia economica a tarii, adica cum se prezenta piata (sic!), daca se gasesc alimente, situatia comertului la stat si la liber, modul cum traieste populatia, etc.
În interogatoriul lui Septar Mendu din 16 iunie 1952, acesta a « recunoscut » ca aceeasi filiera a fost utilizata pentru a da informatii despre începutul lucrarilor la Canal, subliniind faptul ca « acestea merg prost, ca pe santierele acesteia este mare debandada si risipa de materiale, ca se munceste prost, cu oameni veniti de bunavoie cât si cu oameni adusi cu forta. Ultimii sunt detinutii politici (...), în numar foarte mare, care lucreaza în conditii foate grele, pe frig si pe ploaie, hrana lor este foarte proasta ». Mendu a precizat ca a furnizat informatii despre cazematele ce se construiau » pe tot litoralul Marii Negre, de la gurile Dunarii pâna la Mangalia, unde erau instalate tunuri grele (...) si despre faptul ca « vis-à-vis de penitenciarul Constanta se afla comandamentul trupelor sovietice ».
Într-un alt interogatoriu, obtinut mai mult ca sigur tot prin « mijloace specifice » Securitatii, Irstmambet Iusuf, arata ca: « eu am dat informatia ca în Constanta se gaseste multa armata sovietica care este cantonata aproape în toate cazarmile românesti. Despre armata RPR am informat ca ostasii sunt încartiruiti în baraci instalate pe terenuri virane si la marginea orasului si ca (...) majoritatea lucreaza pe santiere si la Canal. Am aratat ca în Mangalia, unde este lacul, se construieste un port pentru adapostirea vaselor militare si un aerodrom militar ».
Rechizitoriul Procuraturii Militare Teritoriale Bucuresti, nr.8/27 februarie 1953, dupa ce a examinat dosarul privind pe cei mentionati mai sus, a ajuns la concluzia ca acestia se faceau vinovati pe lânga « crima de uneltire contra ordinii sociale » [art. 209, parta a IIIa Cod penal, n.a.] si de « tentativa de stirbire a independentei statului sovietic, de desprindere din teritoriul acestui stat a provinciei Crimeea si de aducere în cazul izbucnirii unui nou razboi mondial, în stapânirea nationalistilor tatari, români si crimeeni, sub forma unui stat liber si independent de Uniunea Sovietica ». Demn de remarcat este faptul ca aceasta ultima acuzatie era incriminata chiar de codul penal român, ca « delict contra sigurantei statului strain, art. 224 combinat cu art. 226 si 184, Cod penal ». Ca urmare, s-a dispus trimiterea în judecata, în stare de arest, a tuturor celor învinuiti.
Conform sentintei nr.179 a Tribunalului Teritorial Bucuresti, din 11 martie 1953, care « s-a deplasat special la Constanta », s-a decis condamnarea lui « Irstmambet Iusuf si a lui Mustegip Husein la munca silnica pe viata, pentru crima de înalta tradare, la 10 ani de detentiune simpla pentru delictul de uneltire contra sigurantei unui stat strain ». Acuzatul Memet Mendu a primit aceeasi pedeapsa; Ali Osman Becmambet, 20 de ani de munca silnica; Memet Ali Vani (premiant si bursier al Seminarului din Medgidia, profesor de limba tatara la Scoala Pedagogica Tatara din Constanta, poet, dramaturg si scriitor, autor a unei gramatici de limba tatara, lider al tatarilor dobrogeni), la 15 ani de detentiune simpla; Abdula Teofic Islean, 12 ani de detentie simpla; Sultan Fazal, 8 ani; Geanacai Nazif, 5 ani; Amet Mustafa, Enan Curtmolla, Serafedin Ibraim si Stefan Caruntu, la câte 10 ani; Saib Veli Abdula si Malic Cadâr la câte 7 ani ». În urma recursului din noiembrie 1953, lui Mustegip Husein si Septar Memet Mendu, pedeapsa de munca silnica pe viata le-a fost comutata la câte 25 de munca silnica.
În cadrul organizatiei « Regionala Marea » (ai caror membri au fost condamnati în doua loturi, în martie 1950 si septembrie 1952), condusa de Negulescu Ion, au activat si hogea Osman Ali Becmambet (amintit în lotul celor 15 acuzati tatari de spionaj, în 1953, la Canal) si Refic Giumali.
Despre rezistenta anticomunista a lui Negip Fazal, a unor hogi precum si a altor intelectuali turco-tatari dobrogeni sa lasam în continuare sa relateze pe o refugiata tataroaica din Crimeea, la vremea când copil fiind, aceasta se ascundea în Dobrogea împreuna cu familia ei (1944-1952), Enise Resit Memet din Ahmescit (denumirea tatara a capitalei Crimeii, Simferopol):
« Dupa ocuparea României de catre trupele rusesti, am fost nevoiti sa ne mutam,
chiar si în satul Azaplar (Tataru), la alte si alte familii, tata hoge Adilseyt sau Malik
Cadâr…Nu mai retin data precisa, era ori catre sfârsitul lui 1945, ori pe la
începutul lui 1946, când ne-am mutat la Vârtop, în casa preotului musulman
Irstmambet. Apoi în ascunzatorile noastre nesfârsite am poposit noi, cei fugariti si
vânati ca animalele, în satul Palazu-Mare, la <unchiul> Sakir. El era ruda cu hogea
Irstmambet. De acolo am ajuns la Omersah (Valea Seaca), întâi în casa hogii
Memet Vani, apoi în casa dlui hoge si învatator Ali Osman Becmambet (…) de
acolo ne-am mutat la hogea Sali Menali, ramânând în ascunzatorile pe care acesti
oameni deosebiti ni le pregateau. Schimbam des casele, de frica, schimbam des
satele tot de frica ostasilor rusi, care ajungeau peste tot (…) Apoi am mai stat în
casa hogii Nazif Geanacai din Tokusupu, apoi la Kalil-akay din Mihail
Kogalniceanu (Constanta). Si tot asa, fugind de cei care ne prindeau si ne trimi-
teau în Siberia, am ajuns si la Karatai, în casa familiei Abdulgemil Aziz, unde m-am
împrietenit cu fetele din casa, Muzein si Ager. Destinul crud ne-a mai dus la
Hagieni, la Cobadin, la Topraisar, la Malsur, unde era hoge dl Epan, care s-a speriat
si ne-a trimis în casa altui satean. În casa acelui om- câti eroi stiuti si nestiuti, a dat
neamul nostru, mai erau si alti crimeeni, am mai uitat numele în toti acesti
ani cumpliti (…). De altfel dl. Negip (Fazal), dl. Irstamambet, ne trimiteau numai în
casele care prezentau garantia încrederii în cinste. Acesti oameni, ne ascundeau,
împarteau cu noi hrana lor si asa împutinata de razboi, riscând închisoarea, riscând
Siberia! Peste tot ajungeam noaptea, ziua nu ieseam de loc, ferindu-ne! Asa traind
destinul tragic al tatarului crimean, am ajuns la Dugunci, în casa hogii Iusuf Geafer
(…) Acolo ieseam doar noaptea ca sa mai respiram aerul curat din curtea casei
acelei familii deosebite. câteva luni am ramas la ei. Tocmai când ne hotaram sa ne
schimbam locul am fost arestati” .
Socul arestarii, ancheta, precum si nesiguranta în ceea ce priveste viitorul este redat în cuvinte emotionante de aceeasi tataroaica crimeeana:
« De dimineata s-au adunat în fata casei câtiva civili, care-si lasasera masinile la
marginea satului (am aflat ulterior) cu pustile pregatite sa ne împuste, au intrat în
ograda preotului, încercuindu-ne! Frica a devenit soc, când ei au urlat :
-Coborâti în casa, unul câte unul!
Acum nu-mi pot aminti ordinea în care am coborât, din podul casei, era o odaie
mare, cu scara, dar, speriata de urlete, m-am aruncat jos, fara sa mai nimeresc
scara… în fuga ne-au urcat în masina care se afla în fata casei (între timp aparuse).
Poate patru, poate cinci insi cu automate, se agitau, erau si rusi, deoarece am retinut
vorbirea lor… apoi, în rusa ne-au poruncit, tot în urlete… Ziua nu mi-o amintesc,
dar era în aprile 1952, asa scrie în actul meu de judecata, act pe care l-am gasit
târziu în arhiva.
A durat exact 8 (opt) ani fuga si traiul nostru în ascunzatori în România prin
podurile caselor primitoare ale tatarilor nostri… Copilaria mea trecuse, deja
devenisem o domnisoara de 16-17 ani, ascunzându-ma prin tavane si beciuri… în
aceasta perioada cumplita am învatat croitoria, coseam, croiam, torceam lâna,
crosetam dantele…când gaseam o carte în limba turca, citeam. Uneori ma jucam cu
copiii familiilor care ne gazduiau, împrietenindu-ne repede. Oricât de greu era,
preferam sa ne ascundem, decât sa fim prinsi!
Eh…, asa, urcându-ne în masinile lor, ca pe niste banditi (parca omorâsem pe
cineva) fara sa ne lase sa vorbim între noi, ne-au adus în Constanta, într-un loc
aproape de mare. Separându-ne, unul câte unul, ne-au închis. Asa de speriata eram,
ca am lesinat!
Toate interogarile au fost în limba rusa, cu ofiteri rusi, doar hainele le erau civile.
Eu nu am vazut nici un român. Nu stiu ce întrebari li s-au pus parintilor mei, dar de
la mine au vrut sa afle ce vorbeau între ei, parintii mei!
-Nu stiu, am raspuns, în fata mea nu discutau…
Dupa trei zile mi-au schimbat carcera si m-au dus alaturi de doamna Anife, lânga
care era si fiica ei, Meryem Ozenbasli (doamna Anife era sotia doctorului Amet
Ozenbasli, personalitate a neamului), noi ramânând împreuna doua zile. Apoi m-au
închis în camera în care era mama. Ea mi-a spus:
-Sa spui mereu: <nu stiu, nu stiu>. Pe mine nu m-au batut, nici tata, nici mama, nu
mi-au spus ce au suferit…Numai o data, cam o jumatate de ora, m-au dus lânga
tatal meu, ca sa spun ce stiu eu despre pregatirile lor ca sa fuga în Turcia…Am
raspuns: « nu stiu ». Atunci am vazut cât de mult slabise tata, parea supt, palid,
ofiterii de lânga noi nu ne-au lasat sa ne privim ochi în ochi!
În închisoarea din Constanta, întâlnirea cu Meryem Ozenbasli, mi-a adus la
cunostinta faptul ca, Dilaver, fratele ei, a fost si el arestat. De la doamna Anife am
aflat ca pe parintii mei i-au trimis la Moscova. Printre noi se mai gasea tanti Zore
Memet, cu cei trei copii ai ei, cel mai mare de 14 ani, paturile noastre fiind
suprapuse, pe noi nu ne-au amestecat cu românii, dar ziua când ieseam în curte, am
cunoscut o fata din Bucuresti, mi-a spus numele ei, dupa eliberare eu am vazut-o si
am cunoscut la ea pe un student din Iasi, varul ei, ei mi-au propus sa ma casatoresc
cu el, dar eu am refuzat, spunându-le ca îmi este greu sa ma despart de parinti…
Am ramas în închisoare din aprilie 1952 pâna în octombrie-noiembrie 1952, încât
trecuse vara. La plecare mi-au dat o valiza, cu lucrurile mele si ale mamei mele ».
Perioada de reeducare si de reintegrare în noua societate comunista prin munca este si ea relatata de catre refugiata crimeeana de atunci :
« Oricât de mult ne-am dorit noi sa ramânem la Constanta, sub controlul politiei, nu
s-a putut, conform presupunerilor lui Dilaver, ne-au trimis la Braila, unde locuisera
ei. Ne-au pus în tren pe mine, pe Meriem si pe Dilaver, în gara Brailei ne-au
întâmpinat soldati tineri, chiar unul era evreu, îl stiu pentru ca m-a urmarit mult
timp, încât, chiar si acuma dupa 50 de ani, daca l-as vedea tot l-as recunoaste!
(Enise Resit era deosebit de frumoasa si chiar la 70 de ani mai pastra urmele acelei
frumuseti). Ni s-a spus ca « întocmirea actelor de trimitere în Rusia » va dura de
aceea trebuie sa mai ramânem în România.
-Aveti unde sa locuiti ? ne-au întrebat la politie.
Într-un glas am raspuns toti trei :
-Nu, nu avem unde, nu avem pe nimeni.
Acesta era de fapt adevarul. Pe unchiul Negip îl omorâsera (Fazal Hagi), cei care
luptasera alaturi de el în marele proces al patriei, erau arestati, copiii lor erau
parasiti chiar de rude…la cine sa mergem noi. Toti cei care ne ajutasera, erau în
închisoare!
Eu am cerut un loc în care sa muncesc, ca sa locuiesc. Politistii mi-au raspuns :
<Iti vom da>. Am stat toti trei într-o sala de asteptare din Securitatea braileana,
pâna am primit un act la mâna. Ne-au spus: -Mâine, voi fetele, mergeti la
fabrica de biscuiti.
Locuinta pe care ne-au dat-o era o magazie rece si întunecoasa, de fapt fusese
depozitul unui evreu. Dar acel evreu ne-a adus o plapuma, doua paturi de fier, o
soba, ca sa ne încalzim!
Aveam o vecina românca, Angelica, eu m-am împrietenit cu ea, ne plimbam
amândoua prin centrul Brailei, în timpul nostru liber. Dilaver Ozeenbasli a
muncit din greu la fabrica de fier, venea de acolo flamând si murdar, ne spunea
doar noua durerea lui :
-Ei, voi sunteti fericite, mâncati acolo si va si încalziti, ba înca mai puteti sa
faceti si baie!
Într-una din zile, mi s-au umflat picioarele de reumatism, atunci, directorul
fabricii, un turc din Tulcea, m-a internat în spital si tot atunci, acel evreu, s-a
prefacut bolnav si s-a internat, sperând sa ma cucereasca, dar eu, puteam sa ma
las ademenita?
Acolo, în Braila, am locuit doi ani. Am gasit acolo pe tatarii nostri, pe doamna
Mahgiube cu cei doi copii, Tuli si Güner. Sotul ei, domnul hoge Saip, cunoscut cu
numele de « poetul, patriotul, militantul din Albesti », era arestat pentru activitatea
lui patriotica, la ei statusera niste crimeeni, familia Ozenbasli (la arestare, preotul
comunitatii tulcene, era în Braila, aducând ajutoare în bani familiei medicului
Ozenbasli, cu ei am devenit rude! Am mai cunoscut pe doamna Sefika, pe fiul ei
Iasar, pe Elmira, fiica ei, tatari crimeeni. Ne vizitam, ne descarcam sufletele
îndurerate, ei devenisera localnici, cu acte, pentru ca se aflau printre români. Sotul
ei, Kaysov, inginer textilist, devenit electrotehnician, s-a predat rusilor,
despartindu-se de familie cu cuvintele :
-Daca e bine acolo, eu voi veni sa va iau!
N-a venit…de unde bine, de unde sa revina!
Traiau în conditii grele, membrii familiei hogii Saip, ea, doamna Mahgiube
muncea la fabrica de biscuiti, ajutata de acelasi director turc din Tulcea… Ahmet.
Noi, la fiecare plecare din casa chiar si la servici, aveam ca « escorta » acelasi
securist, acelasi evreu…
Într-o zi am fost chemata la politie, m-am dus cu frica în suflet, dar ei mi-au dat
aceasta veste :
-Esti cautata prin Crucea Rosie de sora mamei tale!
Spaima se interfera cu bucuria, gândindu-ma: oare, pe unde, voi fi surghiunuita?
De la acea matusa am aflat ca mama i-a scris din Siberia, ca sa ma caute pe
mine…ca, Dilaver si Meryem se afla în aceeasi situatie…(si parintii lor fusesera
deportati în Siberia)
Nu s-au putut împotrivi activitatilor desfasurate prin Crucea Rosie! Repede am
rezolvat plecarea noastra în Rusia”.
În ceea ce priveste experienta dezradacinarii si a deportarii turco-tatarilor dobrogeni de catre regimul comunist, o marturie elocventa o aduce Sevghin Emin, deportata împreuna cu sora sa geamana de 4 ani, Birghin si cu parintii la Bicaz:
“ Tata, Emin, era locotenent în armata româna, apoi prizonier la sovietici avea 10 ha
în Dobrogea, iar mama, Lelibe, absolventa a Liceului industrial din Constanta. Am
fost deportati eu si sora mea, parintii si 3 batrâni (mama tatalui meu si socrii sai).
Tata fusese dat afara din armata. Am fost deportati în vagoane pentru animale,
neîncalzite. Parintii mamei au fost izgoniti din casa lor din Constanta, str.gral
George Manu, azi înca nationalizata si asezati într-o baraca de la marginea satului.
Doua surori mai mari ai mamei aveau sotii arestati. Un frate era soldat în armata
<neagra > ca fiu de mosier, iar doi frati erau plecati la studii în Turcia si nu s-au mai
întors.
Mama tatalui, vaduva de razboi, nora de medic si primar, dr. Hakku din Hârsova,
avea 35 ha la Gradina si era mult mai saraca decât parintii mamei. Calatoria noastra
a durat trei saptamâni cu trenul pâna la Bicazul ardelenesc.Tata mai avea un frate
ofiter, colonel în Bucuresti, iar fiica lui, vaduva si ea de razboi, Meleki avea o fetita
de 4 ani, Carmen. În prezent ele se afla în Canada, alaturi de fratele si de unchiul
lor, fugit prin Bulgaria, sub numele fals al unui prieten mort, în SUA. Tatal, mai
absolvise înainte de razboi dupa studiile militare si Academia Comerciala din
Bucuresti, lucrând la data deportarii ca sef contabil la CFR. La Bicaz am stat 2 ani
si jumatate dupa care ne-am întors cu totii la Constanta (…)
În trenul celor pedepsiti de PCR, pornit pe fagasul curatirii societatii de elementele
burghezo-mosieresti, mai erau mosieri, fabricanti, batrâni, tineri, copii, femei, care
coborau din tren sa-si faca nevoile, la haltele rare. (…) Fiecare familie cobora în
gara unde era repartizata când li se striga numele. La Bicazul ardelenesc, niste
hambare mari constituiau lagarul celor pedepsiti la munca silnica: se construia
hidrocentrala VI Lenin si PC avea nevoie de brate de munca neplatite. Familiile
deportate s-au adapostit în aceste hambare, acoperindu-se cu paturi ». În suferinta
deportarii, familia noastra s-a împrietenit cu familii românesti, ca familia Georgian,
cu care noi am ramas pentru totdeauna în legatura mai târziu la Constanta.(…).
Câteva luni am stat în baraci. La roaba munceau mama, tata si bunicul, carând
pietre cu vagonetele si punând raiuri pentru trenuri (tunelul caii ferate). Cele doua
batrâne faceau de mâncare. Bunicul, Membet Septar muncea la roaba si daca nu-si
facea cota nu i se dadea de mâncare. Îl ajutau cei tineri ca sa nu ramâna în urma…
Asa am trait pâna când ni s-a acordat dreptul de a ne muta cu chirie în sat…Toti
s-au mutat, noi am ramas în baraci…Tata facea cursuri de electrician în santier, mai
erau de întretinut trei batrâni si doi copii! Era un om care locuia la munte, Manole
Blaju, venea rar în sat sa-si vada parintii, lumea îi zicea <nebunu> pentru ca nu se
supunea si plecase din sat ca sa nu fie înscris cu forta în cooperativa, îsi ascunsese
animalele în munti! Pe el l-au rugat parintii sa ne închirieze casa, caci nimeni nu
voia o asemenea familie mare. Manole nu a vrut, dar când ne-a vazut pe noi,
gemenele, a fost cuprins de mila si a spus: « cel care nu are Dumnezeu nu cere! ».
Ne-a dat casa fara bani. El a adus vaca Joiana în grajd si a învatat-o pe mama cum
sa mulga vaca, acest lapte cred ca ne-a salvat…Curând tata a terminat cursul si a
început sa lucreze ca electrician iar mama a primit prin prietenii tatei de la CFR,
masina ei de cusut. La Bicaz femeile coseau cu mâna…Printre noi se afla si un
medic, dr. Roje, mama lui fiind frantuzoaica. El era doctorul oficial si prietenul
neoficial al familiei noastre (…)
La întoarcerea în Constanta, multe lucruri se schimbasera: nu mai aveam casa,
mobila fusese <data>, nimic nu ne mai apartinea…Am luat-o de la capat!
Locuiam în str. Calugareni la nr.34 si mama, obtinând autorizatia de a practica
croitoria, a început sa lucreze. CFR-ul nu l-a mai reprimit pe tata, care a fost nevoit
sa lucreze în agricultura. Eu si sora mea, Birghin, am mers la scoala dar, din cauza
originii sociale, ne-au despartit si în liceu! Durerea deportarii i-a rapus prematur pe
bunicii din partea mamei » .
Lui Ibrahim Temo (1865-1945), medic, de origine albaneza, militant pentru cultura pan-turcica, membru al miscarii Junilor Turci, refugiat în Dobrogea datorita persecutiilor sultanului Abdul-Hamid al II-lea, initiator de organizatii filantrofice, profesor la Seminarul Musulman din Medgidia, fondator de reviste de cultura turco-tatare, i-a fost nationalizata casa. Mai înainte, Securitatea îi perchezitionase casa si a vrut sa-i confiste arhiva familiei si biblioteca. Sotia sa a reusit însa sa le ascunda si sa predea o parte din documente, legatiei Turciei.
Kadrie Nurmambet, « privighetoarea cântecului tataresc dobrogean » îsi deapana si ea câteva amintiri dureroase din vremea copilariei într-un interviu cu doamna Güner Acmola:
„ -Tatal dvs. ofiter, cu rude ofiter în armata româna « veche », cum s-au descurcat,
cum ati trait în anii de dupa 23 august 1944 ?
-Dupa anii frumosi ai copilariei, ca fiica de ofiter, cu strabunici si bunici înstariti,
anii de dupa instaurarea comunismului, ne-au zdruncinat si pe noi. Pentru cei doi
copii ai lui, eu si fratele meu, Genghis, tata s-a angajat ca muncitor dulgher la
Sovromconstruct, mama a murit repede, neputând suporta schimbarile sociale,
politice, economice. Dupa absolvirea liceului pedagogic românesc ca sefa de
promotie, am urmat facultatea de stiinte juridice ».
Inginerul tatar Celebi Islean îsi aminteste azi despre personalitatea hogii din Albesti-Constanta, Saip Abdula, nascut 15 septembrie 1913, originar din Crimeea, din capitala Akmescit (Simferopol), cu tatal hoge cu studii la Istanbul, mama fiica de nobil tatar (mârza), militant pentru Crimeea si membru în comitetul condus de Negip Fazal, arestat la 17 aprilie 1952, în timp ce era hoge la Tulcea si care a scris poezii, piese de teatru.
În 1952 au fost arestati, medicul Ahmet Ozenbasli, mare personalitate politica si literara, originar din Ismail-Cadrilater, deportat în Siberia si medicul Kadi Feuzi Ismail, 1890-1960, arestat în 1948 la Constanta.
În continuare redam câteva amintiri din închisoare ale unor detinuti turco-tatari, asa cum au fost ele pastrate în memoria familiilor lor. Astfel, Negip Hagi Fazal (1906-1948), eroul national tatar, ar fi spus la revenirea în celula, dupa cumplitele torturi care
i-au pricinuit decesul în numai 6 zile: “ Nu credeam ca exista asa de multe metode de schingiuire. Nu credeam ca un om poate sa reziste…” (dl. Bora, fiul).
Irstmambet Iusuf, colaborator al lui Negip Fazal, condamnat pe viata în lotul patriotilor tatari, dupa 3 zile de torturi, a trimis familiei un biletel pe care le scrisese : « Sabrie, te rog sa dai revistele <Emel> din pod ». Dar dna Sabrie le arsese în ziua arestarii sotului ei (relaterea apartine fiicei patriotului tatar, dna Neilufer).
Samedin Teufik ar spus dupa iesirea sa din temnitele comuniste: « fiind mai în vârsta, cel mai greu sufeream carcera ». Când era în libertate avea o vorba : « România este tara românilor, Crimeea este tara tatarilor! » (relatarea apartine fiicei dsului, dna Saver)
Într-o iarna geroasa, la Gherla, Iusuf Geafer si Malik Cadâr s-au încalzit lipindu-se spate în spate. Întrebarea care-l framânta pe dl. Malik Cadâr era: « Unde a ascuns Negip Hagi Fazal tipografia revistei Emel? » (evocarea apartine fiului sau, dl. Subotai)
Dl. Ali Osman Becmambet, azi singurul supravietuitor turco-tatar al gulagului comunist din România, îsi aminteste de perioada când se ascundea de politia comunista:
« -Piraye (sotia), nu mai avem bani nici ca sa plec sa ma ascund. Peste 5 minute ne-a
vizitat fiica dlui hoge Sali Menali, dra Sadet, care ne-a întins palma cu bani.
-Tata v-a trimis 500 de lei.
-Vezi Piraye, o striga dl Ali, Allah nu ne-a uitat! » (marturisirea apartine fostului
detinut tatar) sau
« În închisoare, te durea cel mai mult fapta ticaloasa a turnatorului. Cum eu am
umblat ca un fugar, ca un proscris, fugind de oamenii Sigurantei, în speranta ca vor
veni americanii, ca sa ne salveze de rusi, nu puteam adormi decât dupa ce se
linisteau câinii din latratul lor lugubru… » (dl. Ali Osman Becmambet a fost
condamnat la 20 de ani de munca silnica pentru o « culpa » dubla, de nationalist
tatar si om politic, membru PNT).
Prin anii 1954-1955, directorul închisorii din Aiud îl batea pe hogea Saip si urlând îl întreba : « -Unde este Allah al tau sa te salveze? ». Dupa câteva ore de tortura greu de suportat, asumându-si riscul carcerei, hogea Saip Veli Abdula a spus : « Domnule Comandant, dumneata esti ateu cu vârful nasului, în timp ce noi am deslusit tainele credintei si ale stiintei! ». De atunci directorul nu l-a mai batut dar de fiecare data trecea pe lânga el înjurând (relatarea apartine dlui Saip, din comuna Albesti, judetul Constanta, condamnat la 7 ani de munca silnica).
Multe din procesele intentate unor membrii ai comunitatii turco-tatare au fost subrede din punct de vedere al probelor, insuficient instrumentate, însa ele s-au soldat de fiecare data cu sentinte aspre, fapt ce demonstreaza ca justitia comunista, a fost la fel de necrutatoare, fara sa faca vreo discriminare etnica sau religioasa. Toate cele de mai sus, ca si multe alte exemple stiute si nestiute, sunt o dovada ca si minoritarii turco-tatari din România, între care multi intelectuali, au fost partasi alaturi de români si de reprezentanti ai altor minoritati etnice la toate momentele dramatice ale istoriei acestei tari.
Bibliografie
Arhive
1. Arhivele Nationale Constanta, fond Inspectoratul General Administrativ Constanta, 1944-1953;
2. Ibidem, fond Prefectura Constanta, 1944-1948;
3. Ibidem, fond Inspectoratul de Politie Constanta, 1944-1950;
4. Arhivele Nationale Braila, fond Politia Portului Braila, 1952-1953;
Lucrari generale
Cojoc, Marian, coord., Rezistenta armata în Dobrogea (1945-1960), Bucuresti, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004.
Ioanitoiu, Cicerone, Victimele terorii comuniste (arestati, torturati, întemnitati, ucisi), Bucuresti, Editura Masina de scris, 2002, vol.I-VII;
Ionescu, Ghita, Comunismul în România, Bucuresti, Editura Litera, 1994;
Memedemin Yasar si Memedemin E., coord., Miscarea nationala a tatarilor crimeeni (evenimente, fapte, documente), Constanta, 1999 (volum aparut cu sprijinul UDTTMR);
Roske, Octavian, coord., Mecanismele represive în România (1945-1989), Bucuresti, INST, vol.I (A-C), 2001, vol. II (D-G), 2002 si vol. III (H-M), 2005.
Studii si articole
Acmola, Guner, “Rezistenta tatara în Dobrogea”, în Experimentul Pitesti- Reeducarea prin tortura, editia a IIIa, 2002, Pitesti, Fundatia Culturala Memoria, filiala Arges, p.371-376;
Ibidem, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, în revista Emel, nr. 6, martie 2005, p.42-44;
Ibidem, interviu cu „ Kadrie Nurmambet”, în revista Emel, nr.7, iulie 2005, p.32-35 ;
Ibidem, « Originea si evolutia problemei nationale a tatarilor », în revista Emel, an I, nr.4, p.14-16;
Banu, Aurel Cezar, « Minoritatea din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Cas (Tânarul), nr.1 (ianuarie), 2003, p. 3-4;
Ibidem, „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele si sectele din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, p.56-60;
Ibidem, “Comemorarea deportarii tatarilor crimeeni (“Surgun “) (60 ani: 18 mai 1944 - 18 mai 2004). Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata », în Cas (Tânarul),nr.7 (iulie 2004), p.3-4;
Ibidem, “Deportarea tatarilor crimeeni (Sürgünul) în arhivele sovietice”, în Cas (Tânarul), nr.8 (august), 2004, p.4;
Cojoc, Marian, « Regionala Marea - episod al rezistentei anticomuniste din Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu si Mihai Radulescu, Univesitatea din Bucuresti, 1998, p.332-340;
Coman, Virgil, “ Marturii documentare privind tatarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, în revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagra), an XIV, nr.129, decembrie 2002, p. 4 si 6;
Islean, Celebi, “Hogea, poetul, patriotul din Albesti, Saip Veli Abdula”, în revista Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, p.10-11;
Resit Memet, Enise, « Destinul unei fete tatare din Crimeea », partea I, p.31-32, în revista Emel (Ideal), nr.6, martie 2005, p. 31-32;
Ibidem, « Destinul unei fete tatare din Crimeea”, partea a IIa, în revista Emel, nr.7, iulie 2005, p. 22-25;
Revista Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, „Coltul detinutului politic”, p. 36.
Comunicari stiintifice
Cezar Aurel Banu, „ Memorie, alteritate si reconstructie identitara: minoritatea turca si tatara din România în contextul societatii post-comuniste (1989-2005) ”, comunicare sustinuta la 17 martie 2005 la Universitatea Laval din Québec, Canada, în cadrul zilei de studii „ Cadres de la mémoire sociale et les représentations des minorités en Europe Centrale et Orientale post-communiste (Cadre ale memoriei sociale si reprezentari ale minoritatilor în Europa Centrala si Orientala post-comunista) ”, organizata de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparata si Memorie, condusa de profesorul titular si coordonatorul tezei mele de doctorat, Bogumil Koss si la Bucuresti, 13-14 mai 2005, în cadrul colocviului international organizat de Agentia Universitara a Francofoniei (AUF), Biroul pentru Europa Centrala si Orientala- Bucuresti si de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparata si Memorie, de la Universitatea Laval, Québec, Canada;
Ibidem, „Minoritatea turco-tatara din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, comunicare prezentata la colocviul cu tema „ Minoritatea turco-tatara din România între traditie si modernitate (1918-1989)”, organizat la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, 15 ianuarie 2003, cu sprijinul Asociatiei Studentilor de la Facultatea de Istorie (Erasmus), al Catedrei de Studii Turcice de la aceeasi facultate, al Ministerului Culturii, Departamentul Cultelor si al Uniunii Democrate a Turcilor si a Tatarilor Musulmani din România (UDTTMR), filiala Bucuresti;
Ibidem, “ Mémoire et oubli, passé traumatique et histoire confisquée: la déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai 1944 (Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata: deportarea tatarilor crimeeni de catre regimul stalinist în mai 1944) », prezentata la 2 noiembrie 2004, la Universitatea Laval din Québec, Canada, în cadrul zilei de studii organizate de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparata si Memorie, cu tema « Les mémoires post-communistes et post-totalitaires (Memorii post-comuniste si post-totalitare)»;
Ibidem, « Comemorarea deportarii tatarilor crimeeni. Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata », comunicare prezentata la sediul UDTTMR- Bucuresti, la 18 mai 1944, cu ocazia celei de-a 60-a comemorari a deportarii tatarilor crimeeni (simpozion comemorativ).
n ceea ce priveste alterarea identitatii etno-confesionale a turco-tatarilor din România în vremea regimului comunist, precum si despre eforturile acestei minoritati de redefinire a identitatii sale în contextul societatii românesti post-comuniste, a se vedea Cezar Aurel Banu, „ Memorie, alteritate si reconstructie identitara: minoritatea turca si tatara din România în contextul societatii post-comuniste (1989-2005) ”, 17 martie 2005, Universitatea Laval din Québec, Canada si Bucuresti, 13-14 mai 2005; Ibidem, „Minoritatea turco-tatara din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, comunicare prezentata la colocviul cu tema „ Minoritatea turco-tatara din România între traditie si modernitate (1918-1989)”, organizat la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, 15 ianuarie 2003; articolele „ Minoritatea din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Cas (Tânarul), nr.1 (ianuarie), 2003; „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-1989), în Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele si sectele din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”.
În ceea ce priveste contextul istoric care a condus la deportarea masiva a populatiei tatare crimeene, de catre Stalin, în mai 1944, a se vedea articolele publicate în revista Uniunii Democrate a Turcilor si Tatarilor Musulmani din România (UDTTMR), Cas (Tânarul): Cezar Aurel Banu, “Comemorarea deportarii tatarilor crimeeni (“Surgun “) (60 ani: 18 mai 1944 - 18 mai 2004). Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata », în nr.7 (iulie 2004), ibidem, “Deportarea tatarilor crimeeni (Sürgünul) în arhivele sovietice”, nr.8 (august), 2004, precum si comunicarile: “ Mémoire et oubli, passé traumatique et histoire confisquée: la déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai 1944 (Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata : deportarea tatarilor crimeeni de catre regimul stalinist în mai 1944)», prezentata la 2 noiembrie 2004, la Universitatea Laval din Québec, Canada, Memorie si uitare, trecut traumatic si istorie confiscata », prezentata la sediul UDTTMR- Bucuresti, la 18 mai 1944.
În acest sens a se vedea, G üner Acmola, Cartea iertarii (1999), precum si articolele „ Experimentul Pitesti- Reeducarea prin tortura”, editia a IIIa, 2002, Pitesti, Fundatia Culturala Memoria, filiala Arges, Ibidem, “Rezistenta tatara în Dobrogea”, p.371-376, Cuget liber, Constanta, 21 mai 1992, « Tatarii nu-si uita eroii » si Observator, 23 noiembrie 1999, « Rezistenta anticomunista tatara în Dobrogea »; Ibidem, revista Emel, an , nr. 4, p.14-16, « Originea si evolutia problemei nationale a tatarilor ».
„ Experimentul Pitesti- Reeducarea prin tortura”, editia a IIIa, 2002, Pitesti, Fundatia Culturala Memoria, filiala Arges, Güner Acmola, “Rezistenta tatara în Dobrogea”, p.376;
Miscarea nationala a tatarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), traducere si coordonare prof. E. si Y. Memedemin, 1999, Constanta, p.38-40, Addenda.
Cicerone Ioanitiu, Victimele terorii comuniste (arestati, torturati, întemnitati, ucisi), Bucuresti, Editura Masina de scris, 2002, vol.I-VII.
Octavian Roske, coord., Mecanismele represive în România (1945-1989), Bucuresti, INST, vol.I (A-C), 2001, vol. II (D- G), 2002 si vol. III (H-M), 2005.
Marian Cojoc, coord., Rezistenta armata în Dobrogea (1945-1960), Bucuresti, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004.
Document nr. 28, ``Proces verbal al Directiei Regionale de Securitate Constanta, încheiat de lct. Gheorghe Mihaila privind cercetarile lotului nr. 2 al ” bandelor subversive teroriste din Regiunea Dobrogea în frunte cu preot Mihailescu, Jarnea Dumitru, scriitor Alexandru Popescu Scarisoranu, doctor Apostol Paul ``, p. 114-126; document nr. 37, 1949, octombrie 13, `` Sentinta nr. 553/1949 pronuntata de Tribunalul Militar Constanta asupra lotului al doilea, în frunte cu preotul Dumitru A. Mihailescu``, p. 175-199;
Ibidem, document nr. 97, 22 iunie 1960, `` Proces verbal de interogatoriu al învinuitului Tudor Petre din comuna Ciocârlia``, p. 391-394.
Revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagra), an XIV, nr.129, decembrie 2002, Virgil Coman, “ Mar- turii documentare privind tatarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, p. 4.
În legatura cu acest decret precum si cu operatiunea de organizare si de deportare a tatarilor crimeeni, a se vedea pe larg, cele doua articole publicate de mine în ziarul Cas (Tânarul).
Virgil Coman, “ Marturii documentare privind tatarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, p. 4.
Ibidem.
ANIC, fond Inaspectoratul General Administrativ Constanta, dosar 8/1944, f.7.
ANC, fond Inspectoratul General Administrativ Constanta, dosar 8/1944, f.7.
Ibidem, dosar 35/1945,f.45.
Ibidem,f.39.
Ibidem,fond Prefectura Constanta, dosar 298/1945, f.22.
Ibidem, f.39.
ANIC, fond Inspectoratul de Politie Constanta, dosar nr. 133/1945-1947, f.110.
Ibidem, f.111.
Ibidem, fond Prefectura Constanta, dosar nr.1/1945, f.491.
Ibidem, BARAI. Fond 2, dosar 928, f.148.
Ibidem, fond XII, dosar 487, vol. III, f.99.
Ibidem.
Ibidem, f.152.
Arhivele Nationale Braila, fond Politia Portului Braila, dosar 206 A/1947-1948, f.105-106. A se vedea si Dosarele istoriei, an VIII, nr.9 (85), 2003, « Credinte si credinciosi în România comunista », Cezar Aurel Banu, p.56-60, « Cultul musulman din România (1945-1989) ».
Ghita Ionescu, Comunismul în România, Bucuresti, Editura Litera, 1994, p.217.
Güner Acmola, „Rezistenta tatara din Dobrogea”, in , p. 372.
Aceasta institutie de traditie, de învatamant religios a fost închisa definitiv de comunisti în 1967. Cladirea ei a fost utilizata pâna în 1990 în alte scopuri.
Emel (Ideal), nr.1, ianuarie 2004, p.32.
Ibidem, f.49.
Ibidem, f.54.
Ibidem.
Ibidem, f.137-150.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, dosar 2280, vol.II, f.22.
Ibidem.
Ibidem, f.23.
Ibidem, f.58-59.
Ibidem, f.130.
Ibidem, dosar 2280,vol.I, f.10-11; Marian Cojoc, « Regionala Marea - episod al rezistentei anticomuniste din Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu si Mihai Radulescu, Univesitatea din Bucuresti, 1998, p.332-340).
Enise Resit Memet, « Destinul unei fete tatare din Crimeea », partea I, p.31-32, în revista Emel (Ideal), nr.6, martie 2005, p. 42-44.
Ibidem, p.23.
Ibidem , partea a IIa, nr. 7, iulie 2005, p.22-23.
Ibidem, p.24.
Ibidem, p.42.
Ibidem, p.43.
Ibidem.
Güner Acmola, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, p.42-44, în revista Emel(Ideal), nr. 6, martie 2005.
Güner Acmola, „ Kadrie Nurmambet”, în revista Emel, nr.7, p.32-35, iulie 2005.
Celebi Islean, “Hogea, poetul, patriotul din Albesti, Saip Veli Abdula, p.10-11, în revista Emel, an I, octombrie 2004. A se vedea si articolul doamnei Güner Acmola, « Originea si evolutia problemei nationale a tatarilor », în ibidem, p.14-16.
A se vedea revista Emel, an I, nr. I, octombrie 2004, p.31-32.
Ibidem, „Coltul detinutului politic”, p. 36.
|
|
Last Updated on Wednesday, 30 December 2009 19:39 |
|
