Tatarii crimeeni de pretutindeni, împreuna pe «Drumul Unirii»

Asa cum promiteam nu cu mult timp în urma, dupa primul meu interviu cu presedintele Canadian Tatar Cultural Association, dl. Iskender Ibram, realizat în iunie 2006, cu ocazia primului Tepres organizat de tatarii din Canada, m-am întâlnit din nou cu acesta la Hamilton. Prilejul s-a ivit cu ocazia celebrarii de catre acestia a Noului An si a Kurban Bayramului. Dl Ibram a avut din nou amabilitatea de a acorda un interviu pentru ziarul Kara Deniz al UDTTMR din România.

Cetin Anefi: Dle Iskender îmi face o deosebita placere sa va reîntâlnesc. Suntem la începutul unui nou an, 2007, an în care cu totii ne punem sperante, ne dorim sanatate si cât mai multe realizari, în toate domeniile. Permiteti-mi si mie deci sa va urez dvs si familiei, traditionalul « La multi ani » si într-ucât nu de mult musulmanii din lumea întreaga si tatarii din Canada, în particular au sarbatorit traditionalul Kurbam Bayram, as dori sa va urez dvs si tuturor tatarilor din diaspora canadiana, dupa datina noastra strabuna « Kurban Bayram kayirli bolsin ». Pe aceasta cale aceleasi urari de sanatate si împliniri as dori sa va transmit din partea UDTTMR.

Iskender Ibram : Îti multumesc foarte mult Cetin pentru urari si-ti doresc si tie multa sanatate, putere de munca si realizari pe toate planurile. Sunt adânc miscat de fiecare data când este vorba de tatarii si turcii din România, caci eu însumi si familia mea, nu vom uita niciodata originile noastre dobrogene. Trecerea anilor nu poate sterge din memorie constiinta identitatii noastre tatare. Transmite deci tuturor tatarilor si turcilor din tara, urarile mele de fericire, prosperitate si mai ales de unitate.

C.A. : Începutul de an ne îndeamna întotdeauna sa ne construim proiecte de viitor dar este si un prilej de bilant pentru ceea ce s-a realizat în anul ce a trecut. As propune deci sa începem întâi prin a arunca retrospectiv o privire spre anul 2006. Ce a reprezentat el pentru Canadian Tatar Cultural Association ?

I.I. : A mai trecut un an în care zic eu, comunitatea noastra din Canada s-a întarit cu noi membri, ne-am cunoscut mai bine si am continuat traditia întâlnirilor periodice, cu diferite ocazii : 8 martie, Tepres, Ramadan si Kurban Bayram, Revelion, picnicuri, etc. A mai fost si vizita mea în Europa, în august-septembrie, unde m-am întâlnit cu presedintii comunitatilor de tatari din diaspora.

C.A. : Am avut ocazia sa vorbim în ultimul interviu despre manifestarile pe care Canadian Tatar Cultural Association le organizeaza periodic precum si despre rolul lor în întarirea spiritului identitar tatar, aici în Canada. De data aceasta as dori sa vorbim mai pe larg, în acest interviu, despre un proiect nu mai putin important, proiect care stiu ca va framânta de multa vreme. Este vorba de visul dvs de a uni într-o federatie toate organizatiile tatare din diaspora. Mai întâi dle Iskender, când si cum v-a venit aceasta idee ?

I.I. : Visul acesta este foarte vechi. Înca din copilarie, auzisem de la parinti si de la rude, discutându-se în soapta despre marea deportare a tatarilor crimeeni de catre Stalin, din mai 1944. Sa nu uitam ca erau anii cei mai negri ai comunismului, anii ’50, ai stalinismului. Stiam de asemenea ca un anumit numar de tatari din Dobrogea s-au întors la familiile lor, mult timp dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca fusesera prizonieri la sovietici.
De mic copil, m-au durut toate aceste suferinte ale neamului meu, faptul ca vicisitudinile istoriei au facut ca ei sa traiasca dezbinati, foarte multi au luat calea exilului, ca sa nu mai vorbim de numarul imens de tatari, poate niciodata cunoscut cu exactitate care si-au pierdut viata în lagarele sovietice, în Siberia si nu numai sau pur si simplu au fost executati din ordinul « marelui geniu al popoarelor », Stalin. Mi s-a parut întotdeauna nedrept acest lucru si am visat mereu ca într-o zi ei vor deveni ceea ce au fost înainte de venirea tavalugului rosu. Am crezut tot timpul ca reunificarea lor este un vis realizabil daca exista vointa. Acum exista toate conditiile pentru unificarea tatarilor, nu mai e ca înainte de 1989, în România sau ca înainte de 1991, în URSS. Astazi aceste regimuri de trista amintire nu mai exista si ele sunt condamnate unanim de toata lumea. Mai târziu, când am mers la scoala, am fost surprins sa constat ca nu se mentiona nimic despre etnia noastra în manualele de istorie. De fapt, scolile tatare din Dobrogea au disparut una dupa alta, în anii ’60.
M-a mirat de asemenea ca nu cunosteam faptul ca tatarii nostri sa fi avut un drapel al lor. Mult mai târziu am aflat despre sfânta noastra tamga. În anii studentiei am dorit de asemenea sa citesc despre istoria si cultura tatarilor dar n-am gasit nimic. Doream sa investighez dar mi-era si teama totodata. Am înteles cu durere ca acestea erau subiecte tabu pentru regimul comunist iar discutarea lor publica putea atrage pedepse severe din partea autoritatilor vremii. Am mai înteles atunci si de ce neamul nostru a fost practic topit în masa turcilor. Etnia tatara era stigmatizata pe nedrept de un regim totalitar, cu nimic mai putin criminal decât cel nazist. Am dus acest stigmat în tacere timp de 45 de ani si am ascultat numai minciunile « oficiale ». Foarte putin se vorbea la posturile de radio Europa Libera si Vocea Americii despre tatarii din Crimeea, posturi pe care ca si parintii mei le ascultam în mare secret. Acum e însa timpul ca tatarii sa-si recapete demnitatea pierduta si sa-si ceara drepturile furate cu forta. Niciodata nu e prea târziu când este vorba de un gest reparatoriu, mai ales ca, crimele regimului sovietic, ca si cele naziste sunt în opinia mea imprescriptibile.

C.A.: Da, aceasta temere, acest complex si aceasta trauma nationala a ramas în constiinta tatarilor nostri multa vreme, chiar si dupa 1989.

I.I. : În România comunista, unde minciuna trona peste tot nu se putea face nimic. În 1986, am emigrat cu familia în Canada. Primii ani au fost foarte grei, acomodarea cu un nou sistem, cu limba engleza, cu gasirea de slujbe. Dar pasiunea pentru istoria si cultura neamului meu nu m-au parasit. Setea de a afla adevarata origine a neamului meu m-a determinat sa citesc multa istorie, mai ales cea scrisa de istoricii chinezi. Istoria unui neam întotdeauna a fost scrisa de învingatori si de aceea niciodata nu am crezut în istoricii sovietici care au scris despre originea tatarilor. Cercetatorii din Vest nici nu au auzit de tatari pâna la invazia Europei de catre Ginghiz han si urmasii sai. Mi-am dat seama ca aici, pe continentul american, în sfârsit puteam face ceva concret. Dar în anii ’86, noi tatarii eram foarte putini în provincia Ontario si nu mai stiam de existenta altor tatari în alte parti ale Canadei. Au urmat pasii pe care îi stii si despre care am discutat în primul nostru interviu : coagularea mai întâi a unui nucleu tatar în Ontario, apoi înfiintarea Canadian Tatar Cultural Association, la Toronto, activitatile etnice identitare pe care le-am desfasurat în fiecare an cu etnicii nostri din Canada.

C.A. : Am discutat câte ceva despre proiectul « Drumul Unirii », în interviul din iunie 2006. O sa rezumam pe scurt cele discutate. Ati amintit atunci despre contactele dvs cu diferitele diaspore tatare din lume, pe cale telefonica sau prin email (Turcia, Germania, România, chiar Coreea si Japonia). Preconizati de asemenea atunci sa faceti vizite în Turcia, România si Bulgaria, ca etape ale proiectului unificator. Sa vorbim mai multe despre aceste vizite în Europa, din august-septembrie 2006. Diverse împrejurari ne-au împiedicat pe amândoi sa realizam acest interviu « la cald », imediat dupa întoarcerea dvs din Europa. Dar niciodata nu e prea târziu sa vorbim despre acest generos proiect unificator, mai ales ca el este în plina derulare.

I.I. : Trebuie precizat mai întâi faptul ca pelerinajul nostru european a avut la baza un document manifest, initiat de comunitatea tatara canadiana, « Apelul la unitate adresat comunitatilor de tatari din lumea întreaga ». Am dorit sa refacem cu acest program, un traseu imaginar al tarilor unde exista comunitati mai mult sau putin numeroase de tatari, drum simbolic pe care l-am intitulat simplu si totodata profund : « Drumul Unirii ». Textul Apelului nu este scris într-un stil pompos sau cu fraze mestesugite. El contine însa o sinteza a istoriei nationale tatare, cu toate dramele sale, precum si o chemare patetica la unitate si la actiune. Tatarii au nevoie în primul rând de reparatii materiale si morale, ca punct de plecare pentru reconstructia unei identitati nationale. Unitatea tatarilor nu se poate realiza decât într-un cadru cu adevarat democratic, prin respectarea reala a drepturilor omului si ale minoritatilor. Ei au nevoie de stabilitate politica si de bunastare materiala. Pozitia noastra privilegiata pe continentul american a facut necesara constituirea într-un pol lobbystic care sa actioneze în numele cosângenilor nostri, mult mai putin favorizati în ceea ce priveste resursele materiale si mediatice. Sa nu uitam ca în SUA traiesc mii de tatari crimeeni si totodata acolo, la New York se afla sediul Crimean Tatar Foundation, organism pan-tatar care apara interesele tatarilor crimeeni din lumea întreaga. Modelul democratiei americane, incontestabil prima mare super putere mondiala si Canada, model de culturalism si de coexistenta pasnica dorim sa fie sensibilizate de demersul nostru legitim. Noi, tatarii, nu suntem un popor fara tara, noi avem o patrie : Yasil Yurt (Crimeea). Daca vicisitudinile istoriei au facut ca tatarii sa traiasca secole de-a rândul dezbinati, departe unii de altii, aceasta nu înseamna ca noi nu reprezentam o natiune distincta, ca toate celelalte. Am pornit în mod firesc de la deviza marelui patriot tatar, Ismail Gaspiralî : « Dilde, Fikirde, Iste Birlik ». Acesta a ramas în constiinta tuturor tatarilor, nu numai ai celor crimeeni sau dobrogeni. Am început traseul nostru unificator cu Turcia, nu întâmplator. Legaturile de sânge si de spirit cu aceasta tara aflata la confluenta a doua continente, faptul ca acolo se gaseste cea mai mare comunitate tatara din lume (circa 6 milioane din cei aproape 7 milioane). Aceasta justifica pe deplin demersul nostru. Apelul se vrea a fi un factor catalizator si coagulator al acestei natiuni tatare. În etapa actuala a mondializarii si a globalizarii avem nevoie sa ne definim locul nostru în rândul natiunilor civilizate ale planetei. Nici o instanta internationala nu îsi pleaca urechea la solicitarile unor diaspore izolate mai mari sau mici de tatari. Mentalitatea birocratica, fie ea de nivel guvernamental sau neguvernamental, mai functioneaza înca din pacate pe criterii de influenta si de numar. Pentru a deveni deci un pol puternic de presiune pe arena internationala, avem nevoie urgenta de unitate. Si consideram ca acum ca niciodata conditiile ne sunt extrem de favorabile. Generatiile viitoare nu ne vor ierta cu siguranta vina de a nu fi speculat momentul. Pentru început am imaginat acest pol sub forma unei federatii a comunitatilor de tatari din lumea întreaga. I-am dat si un nume : United Crimean Tatar, având deviza Birlik. Fireste ca aceasta prima forma de unitate nu este un dat imuabil, ceva rigid, fixat pentru eternitate. Evolutiile ulterioare ale federatiei precum si circonstantele internationale vor determina cu siguranta ajustari corespunzatoare ale structurii organismului pan-tatar. Dar, toate acestea se vor realiza doar cu acordul tuturor reprezentantilor federatiei. Nici textul Apelului nu este batut în cuie. Este doar o platforma minimala continând prioritatile etniei tatare. Este necesara întâlnirea periodica, oricând si oriunde este nevoie a reprezentantilor din fiecare diaspora tatara membra a federatiei, pentru a pune la punct strategii fiabile pentru etnia noastra. Punctele schitate în rezolutie pot fi revizuite si completate oricând în functie de prioritati. Este numai un punct de plecare care presupune vointa, dârzenie, renuntarea la orgolii si interese marunte, pentru a urmari idealurile noastre comune. Am precizat de altfel în textul Apelului, ca avem o datorie sacra atât fata de înaintasi cât si fata de generatiile ce vor veni dupa noi.

C.A. : Proiectul la care lucrati de cinci ani începe sa prinda contur. Dupa discutiile purtate la nivelul nord-americam, cu tatarii din SUA, cum apreciati acum rezultatul discutiilor din Turcia ?

II : Mi-amintesc cu placere ca primele discutii le-am purtat acum doi ani tot în Turcia, cu câteva comunitati regionale, la Tepresul organizat la Izmit-Istanbul. Dupa cum am spus si în primul interviu, tatarii din Turcia desi foarte numerosi sunt divizati în numeroase asociatii (peste 80). De vreo doi ani s-a pus problema crearii unei federatii a tatarilor din Turcia, lucru care înca nu se realizaze în totalitate, la data sosirii mele acolo, motiv pentru care m-am deplasat la Ankara (10 sept.2006), unde am avut o discutie importanta atât cu dl Unver Sel, presedintele Federatiei Tatare din Ankara, cât si cu membrii executivi, despre programul nostru de unificare al tuturor tatarilor din diaspora. Chiar acum o saptamâna, pe 10 ianuarie am primit un telefon de la dl Sel, prin care mi-a adus la cunostinta ca a obtinut un aviz favorabil pentru fondarea Federatiei tatare (Tuzug- aprobat) din partea guvernului turc. Dl Sel a fost foarte încântat de acest program si m-a asigurat ca Federatia Tatara din Turcia este alaturi de noi în unirea tuturor tatarilor din diaspora .

C.A: Apoi ati ajuns în România. Daca în Turcia ati fost singur, în România si Bulgaria v-a însotit si dl Fikret Yurter, membru fondator al Crimean Tatar Foundation. Stiu ca vizita în România ocupa un loc special în mintea si sufletul dvs. Cum a decurs reîntâlnirea cu tatarii si cu turcii de acolo? Acum de la 1 ianuarie 2007, România si Bulgaria sunt si ele membre ale Uniunii Europene. Se asteapta deci noi orientari din partea guvenelor celor doua tari, in ceea ce priveste minoritatile din cele doua tari.

I.I.: Dl Fikret Yurter si-a manifestat dorinta de a se întâlni atât cu tatarii din România cât si cu cei din Bulgaria cu mult timp în urma. Lucrurile s-au simplificat si mai mult atunci când dsul a aflat ca sunt originar din România. Dlui a sosit la Bucuresti, direct de la New York iar eu am venit cu avionul de la Istanbul. Ne-am întâlnit in aeroportul Otopeni, asa cum convenisem. Ideea unirii tuturor tatarilor din diaspora o marturisisem si dsului, cu aproape doi ani în urma, la New York cu ocazia sarbatorii Kirim Gecesi. Acesta a fost foarte încântat si de atunci a devenit unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai mei si un bun sfatuitor. Am fost foarte bine primiti de catre reprezentantii UDTTMR. Pe aeroportul Otopeni am fost întâmpinati de reprezentantii conducerii turco-tatare, dl Kayasseddin Uteu, presedintele filialei Bucuresti, dl Osman Nihat, redactor sef la Kara Deniz iar de la Caslar, de dl Rasid. De la aeroport, ne-am îndreptat direct spre Constanta. Pe tot parcursul itinerariului, prof. Osman Nihat ne-a servit drept ghid, explicându-ne cu lux de amanunte cele vazute prin fereastra microbuzului nostru. M-a impresionat mult precizia cu care ne-a indicat toate denumirile turcesti (vechi) ale localitatilor prin care am trecut, cu explicatiile de rigoare privind originile lor. M-a impresionat foarte mult eruditia acestui profesor tatar, în ceea ce priveste amanuntele legate de istoria si de cultura etniei noastre. Mai târziu, cu ocazia vizitarii Vechii Geamii din centrul Constantei (Hunchiar), prof. Nihat ne-a povestit cu lux de amanunte si la un nivel de înalta eruditie istorica, despre memoria fiecarui coltisor, al fiecarui metru liniar, atât din interiorul cât si din exteriorul geamiei. Nu a lipsit fireste nici povestea imensului covor de lâna din interiorul geamiei, dar primit în secolul XIX, din partea sultanului Abdul-Hamid al II-lea. Toate aceste informatii au fost prezentate în frumoasa noastra limba tatara, fapt care, drept sa îti spun, m-a uns la inima.
Vizita noastra în România a fost scurta, dar programul extrem de dens si de emotionant. Cu doua saptamâni înainte de a sosi în acolo, am trimis din Ankara un program cu principalele obiective pe care dorim sa le discutam, dlui Ageacai Saladin. Acest plan al vizitei a fost îndeplinit întocmai, datorita seriozitatii si interesului deosebit de care a dat dovada presedintele UDTTMR. Acesta a planificat riguros totul, minut cu minut. Cu spiritul sau entuziast, dl Ageacai a participat la toate întâlnirile noastre cu membrii comunitatii din Dobrogea. Mai mult, ne-a pus la dispozitie, autoturismul sau personal. Am fost mai întâi la sediul UDTTMR Constanta, unde au fost convocati toti presedintii de filiale din Dobrogea. Cu aceasta ocazie am lansat oficial « Apelul la unitate a tatarilor din diaspora ». Prin acest Apel am facut cunoscut tatarilor qirim de pretutindeni ca a sosit timpul sa actionam uniti. Numai uniti putem deveni o forta si putem rezolva problemele cu care lumea tatara se confrunta în prezent. Am tinut foarte mult ca acest Apel sa fie lansat la Constanta, unde se afla sediul central al UDTTMR, pentru a arata lumii tatare ca si grupul etnic din România este alaturi de fratii lor din Crimeea, în drumul spre reconstituirea natiunii tatare. Sunt convins ca ziua de 17 septembrie 2006, ziua lansarii Apelului la unitate va ramâne scris cu litere de aur în demersul nostru unificator si ca un început de întemeiere a natiunii noastre, tatare crimeene. Dupa citirea acestui document, dl Ageacai Saladin m-a asigurat ca UDTTMR este în unanimitate de acord cu textul Apelului. Gazdele noastre au foarte receptive si au înteles importanta demersului nostru

.

Tot la Constanta am participat la un alt moment emotionant. Împreuna cu dl Yurter am asistat la botezul a circa 15 de copii tatari, provenind din familii nevoiase dobrogene (sunet). Acest obicei traditional musulman a fost sponsorizat de un om de afaceri de succes si totodata un suflet generos, un tatar din comuna Azaplar, dl Kenan. M-a impresionat mult sa vad etnici de ai nostri preocupati de soarta conationalilor lor aflati în lipsuri.
Ne-am deplasat apoi la sediul filialei UDTTMR din Medgidia, orasul tineretii mele, unde locuiesc nu numai fratii si sora mea dar si prietenii din copilarie, neamurile, colegii de liceu. Am simtit atunci o bucurie, o emotie si o nostalgie greu de stapânit. Pâna si mirosul naturii ce ne înconjura era placut. Îmi amintesc ca era o zi de toamna cum nu mai vazusem niciodata în cei 21 de ani de când plecasem de acasa. Oamenii care ne-au întâmpinat aici mi se pareau toti cunoscuti, îmi venea sa-i sarut pe toti, sa-i îmbratisez, ma abtineam cu greu, îmi venea sa plâng de bucurie, dar stiam ca venisem aici cu un scop nobil, ca trebuia sa fiu tare ca un tatar si sa nu las emotiile sa ma copleseasca.

. La întâlnirea cu membrii etniei noastre de aici, le-am povestit scopul vizitei, le-am citit Apelul, iar dl Fikret Yurter a explicat si dsul importanta unitatii noastre. Într-o atmosfera de sarbatoare, o formatie populara tatareasca a dansat tot timpul. Am petrecut astfel câteva ore de neuitat, amintindu-ne câte ceva din admirabilul nostru folclor tatar .


Am vizitat apoi mormântul poetului national tatar Mehmet Niyazi, la mezarlikul din Medgidia, unde am depus câteva buchete de flori .

Însa pentru mine, emotia cea mai mare pe care am trait-o a fost atunci când am vizitat kabirul parintilor mei, care nu e prea departe de cel al lui Mehmet Niyazi. Nu m-am putut stapâni si am plâns în hohote la mormântul mamei mele. I-am cerut iertare pentru faptul ca nu am reusit sa ajung aici în ziua înmormântarii. Mi-a fost imposibil atunci. Sper ca m-a înteles si ca m-a iertat, stiind cât de mult am iubit-o. Allah rahmet illesin. Am citit apoi un duwa si la kabirul tatalui, eroul meu. Cu lacrimi în ochi am parasit acest oras drag, îndreptându-ne din nou catre Constanta. A doua zi urma sa plecam la Bucuresti si de acolo în Bulgaria.