TRECUT  TRAUMATIC, MEMORIE, ISTORIE CONFISCATA SI  IDENTITATE  FURATE: DEPORTAREA  TATARILOR  DIN  CRIMEEA  DE CATRE   STALIN  ÎN MAI 1944 (« SURGÜN »)

Tatarii crimeeni sunt descendentii unei populatii turco-musulmane care locuieste peninsula Crimeea începând cu secolul al XIII-lea. Este vorba de o splendida regiune de importanta geostrategica si turistica, între Marea Neagra si Marea Azov, unde se afla : resedinta de vara a tarilor rusi, Livadia; Yalta, locul celebrului acord între Aliatii antinazisti în februarie 1945; Simferopol (dupa numele tatar, Akmescit),  capitala Crimeii; Sevastopol, portul nu mai putin cunoscut pentru retragerea germana si a aliatilor lor în 1943.
Tatarii au înfiintat Hanatul Crimeii în 1441, pe teritoriul fostei Hoarde de Aur al lui Ginghis-han. În 1783, acesta s-a dezintegrat iar peninsula a fost ocupata de catre imperiul tarist. De atunci s-au accentuat persecutiile si deportarile tatarilor crimeeni, începute înca din perioada domniei tarilor Petru cel Mare si Ecaterina a IIa (Ciocâltan, 1994: 136). Valuri successive de tatari crimeeni au imigrat pretutindeni în lume, o parte dintre ei stabilindu-se în Dobrogea, provincia româneasca situata între fluviul Dunarea si Marea Neagra.
Dupa revolutia bolsevica, 13 decembrie 1917, a fost înfiintata printr-un decret al lui Lenin, Republica Autonoma a Crimeii. Dupa numai câtiva ani, la 18 octombrie 1921, bolsevicii au proclamat Republica Autonoma Sovietica Socialista a Crimeii. Kurultay (Adunarea Nationala Tatara), forma de autodeterminare traditionala tatara a fost dizolvata. Puterea sovietica a recurs la colonizarea masiva a peninsulei cu elemente rusofone. Toate aceste mutatii demografice au schimbat configuratia etnica a Crimeii. Aceasta înregistra în 1924, numai 25 % tatari (Bugai, 1996: 101). Totodata, regimul sovietic a dus o politica de asimilare a etniilor din Crimeea. În anii 1930, alfabetul tatar compus din caractere arabe a fost înlocuit cu cel slav. Aceasta a avut repercursiuni grave asupra conservarii identitatii nationale a tatarilor crimeeni.
La sfârsitul celui de-al Doilea Razboi mondial, regimul sovietic al lui Stalin a deportat  numeroase popoare neslave din Crimeea. Justificarea oficiala pentru deportarea tatarilor, grecilor,  armenilor, bulgarilor si a altor minoritati din Crimeea era aceea ca aceste etnii colaborasera cu ocupantul nazist în timpul razboiului (Bugai, 1996: 106). În ceea ce îi priveste pe taatarii crimeeni, un alt motiv pentru aceasta masura radicala era acela ca acestia doreau sa creeze un stat independent de imperiul sovietic. Conform unor specialisti, existau si alte motive pentru aceasta decizie. Peninsula Crimeea ocupa o pozitie foarte importanta în strategia navala sovietica.  Ea asigura dominatia asupra Marii Negre în eventualitatea unui conflict în Balcani sau cu Turcia (Conquest, 1970: 347-349). Sovieticii urmareau în acelasi timp sa obtina acces la strâmtoarea Dardanele si vizau teritoriile turce, Kars si Ardahan. Mai mult, tatarii din Crimeea, prin legaturile lor etnice si istorice cu Turcia, puteau reprezenta pentru sovietici, o posibila « coloana a Va », în eventualitatea unui conflict cu  Ankara.
1. Cadrul teoretic de analiza
Astazi exista diferente de opinii în ceea ce priveste dimensiunile exacte ale represiunii staliniste. Aceste divergente sunt de înteles în conjunctura fostei URSS, marcata de imposibilitatea accesului la documentele din arhive. De mai multi ani dupa destramarea imperiului sovietic, cercetatori individuali sau echipe de cercetare din fostul spatiu sovietic, dar si din lumea întreaga au început sa studieze unele fonduri arhivistice pâna nu demult secrete, privind organele de represiune staliniste. În acelasi timp, demersul lor de pionierat a fost extrem de dificil din cauza dispersarii acestor fonduri si a necesitatii unei munci asidue de clasificare.
În afara surselor scrise, un alt tip de document, atât de detestat de catre regimul sovietic s-a dezvoltat dupa 1991: marturiile orale. Multi dintre supravietuitorii tatari ai marii deportari din mai 1944 au început sa-si dezvaluie experientele traumatice, atât cele individuale cât si cele colective prin interviuri sau  discutii cu specialisti, journalisti, posturi de radio sau de televiziune. Cei mai interesati în recuperarea memoriei individuale si colective a marii deportari sunt în mod normal intelectualii din Crimeea sau din exil si specialistii turci. Aceasta explica faptul ca majoritatea marturiiilor orale ale supravietuitorilor deportarii au fost publicate în limba turca sau tatara. Unele dintre ele au fost traduse ulterior în principalele limbi de circulatie internationala. Marturiile orale reprezinta o sursa alternativa la versiunea oficiala sovietica, în vigoare pâna în 1991.
Vom pleca de la acest studiu de caz pentru a formula si a verifica unele ipoteze referitoare la articulatiile complexe privind utilizarea trecutului si a memoriei istorice în procesele de reconstructie identitara ale diverselor grupuri etnice, în contextul unei societati post-totalitare.
În primul rând, utilizarea metodelor si tehnicilor istorice specifice de analiza si de interpretare a surselor scrise si orale, permit confruntarea a doua versiuni ale evenimentului derulat în mai 1944. Partile de factura istorica privind versiunea sovietica, consemnata în documentele de arhiva si versiunea tatara, cuprinsa în fragmentele de relatari de viata ale unor supravietuitori ai deportarii, ofera posibilitatea reconstituirii evenimentelor în multiplele sale dimensiuni si de o maniera mult mai obiectiva. În cazul celor doua tipuri de surse, este vorba de documente primare, de arhive si orale, chiar daca ele au fost culese si publicate de specialisti sau centre de cercetare. Reconsiderând aceste documente « brute », putem realiza o interpretare obiectiva.  Aceasta etapa preliminara are scopul de asemenea de a pune în context evenimentul supus analizei si are rolul de a mobiliza trecutul si memoria istorica tatara crimeeana în lupta simbolica cu versiunea sovietica.
Arhivele sovietice disponibile pâna în prezent contin stenograme, telegrame, procese-verbale si documente statistice emise în acea vreme de catre înaltele oficialitati ale statului sovietic. Analiza lor critica (externa si interna) se realizeaza prin tehnici istorice.
Analiza externa a textelor oficiale tine seama de conditiile lor de creatie, în contextul sfârsitului celui de-al Doilea Razboi mondial. Autenticitatea lor nu poate fi pusa la îndoiala. Problema care se pune este ca în contextul razboiului, credibilitatea unor astfel de informatii poate deveni îndoielnica. Stilul documentelor este unul militar, ierarhic, specific raporturilor între conducatori si subordonati.  Florin Turcanu avertizeaza ca trebuie evitata capcana jurnalistica care s-a dezvoltat în spatiul fostei URSS si al Europei de Est, dupa prabusirea comunismului. Secretomania care a caracterizat orice forma de comunicare în perioada regimului totalitar a generat, dupa disparitia acestuia, la o prezentare superficiala si dezordonata de documente în presa scrisa si în media audio vizuala, adesea fara o delimitare între fenomenul de vulgarizare si cercetarea stiintifica (Turcanu, 2000: 84). R. Koselleck arata la rândul sau ca « sursele nu fac prin ele însele, pur si simplu ca o povestire sa poate fi considerata istorie » (1990 : 185).
Analiza critica interna de continut a documentelor oficiale ofera informatii asupra autoritatilor sovietice care au pregatit si au executat operatiunile de deportare, asupra dimensiunilor si, ceea ce este mai interesant, asupra tentativelor autoritatilor staliniste de a construi un sistem de justificare pentru aceste masuri. Documentele pun accentul asupra actelor de « tradare » ale tatarilor din Crimeea, justificându-se astfel masurile de deportare ale acestora ca o reactie logica, de auto aparare. În ceea ce priveste deportarea în sine, documentele sovietice sustin ca au fost luate toate masurile pentru un transport « normal » si nu precizeaza nimic referitor la victimele acestei operatii. Analiza documentelor oficiale permite reconstituirea schemei documentului, lantul de evenimente, relatiile cauzale între fapte, elementele calitative si cantitative,  corelatiile  statistice între documente sau în raport cu alte tipuri de surse.
În ceea ce priveste sursele orale, marturiile inserate de-a lungul studiului constituie fragmente de interviuri sau de povestiri de viata  ale supravietuitorilor deportarii, centrate fie pe experienta dezradacinarii, fie asupra « socului de reîntoarcere » în Crimeea, într-un alt context politic, social si cultural. Aceste marturii au fost realizate într-un anume context istoric, într-un moment de criza identitara pentru tatarii crimeeni, dupa implozia URSS si resuscitarea nationalismelor locale în Caucaz si în Asia centrala. Am utilizat sursele orale ca pe o forma de explorare a memoriei individuale si comunitare a câtorva oameni obisnuiti, în vârsta de cel putin 65 de ani, de profesii diferite, provenind atât de la orase cât si de la sate, fiecare cu ierarhia sa de valori. Unii dintre acestia exprima trauma dezradacinarii din regiunile lor natale, sentimentul de neputinta, de teama si de incertitudine în fata fatalitatii istorice, durerea pentru pierderea unuia sau mai multor membri ai familiilor si a bunurilor lor, ruptura profunda fata de vechile sociabilitati locale (vecini, prieteni), nostalgia pentru patria lor. Alte marturii se refera la încercarile de reîntoarcere în Crimeea, în timpul regimului sovietic post-stalinist, persecutiile si refuzul autoritatilor de a-i recunoaste  ca etnie tatara.  În sfârsit, o alta categorie de surse orale privesc reîntoarcerea a sute de mii de tatari din exilul fortat în Crimeea, dificultatile de reintegrare, saracia, barierele birocratice sau animozitatile populatiei rusofone, eforturile de reconstructie a identitatii lor etnice, etc. Perceptii adesea subiective si emotionale, marturiile orale exprima o imagine ascunsa a razboiului, cu dramele sale individuale si colective. Fragmentele de marturii orale ofera informatii privind viata cotidiana a tatarilor crimeeni în locurile de exil si asupra eforturilor lor de a se adapta. Ne putem imagina astfel ca viata si-a urmat traiectoria sa inexorabila, dar ca alienarea, ruptura identitara si durerea pentru pierderea  apropiatilor si a coeziunii etnice au marcat viata deportatilor, interiorizându-se în ei însisi. Locurile de deportare au fost percepute mai degraba ca  « non-locuri ».
Aceste câteva experiente traumatice traite pot fi extrapolate printr-un joc de scale si printr-o reflexie deductiva, la nivelul a sute de mii de tatari crimeeni, multi dintre acestia morti în timpul deportarii sau în locurile de exil. Demersul comparativ al acestor marturii permit construirea unei « cronici » colective si « legitimarea » actiunilor prezente. Analiza biografica este folosita între altii de catre Carlo Ginzburg care o numeste  « microistorie ». Studiul analitic al « jocului de scale » este perceput ca o operatie experimentala care privilegiaza cunoasterea caracterelor particulare, de la praxis-ul individual pâna la cele mai largi generalizari. Acesta pune accentul pe vietile individuale si asupra evenimentelor traite (Ginzburg si Poni, 1981: 46).  Reducerea scalei de observare nu-ssi propune de a studia obiecte mici, ci de a analiza obiectele în miniatura (Giovanni, 2001 : 111). Este vorba de o « anthropologizare » a istoriei, de punere în evidenta a dramelor existentiale, dupa perceptiile « actorilor ». Trecutul lor trait, reprezentarile despre lume, prin care acestia explica sau justifica actiunile lor, precum si conditiile concrete în care  existenta lor are un caracter performativ, reprezentând tot atâtea nivele de interpretare utilizate în microistorie (Bensa, 1996). Din punct de vedere sociologic, metoda biografica permite sa se sesizeze medierile între autoreferentialitate si autoreprezentare a « sinelui » si de « noi », în raport cu altii, alteritatile, dinamica schimburilor, recreerea unui tesut etnic si social împreuna cu alti tatari crimeeni reveniti în patrie,  precum si recuperarea specificitatii.
Dupa parerea noastra, este necesara prudenta în ceea ce priveste datele statistice ale deportarii, atât cele apartinând cercetatorilor ex-sovietici cât si a celor turco-tatari. Însa, dincolo de cifre si de statistici, ni se pare mult mai interesant de a investiga memoriile individuale si colective ale acestui eveniment tragic al istoriei tatare precum si modul în care aceste memorii servesc sarcinilor din prezent, în procesul de reconstructie identitara a acestei etnii.
Dupa deportarea în diverse regiuni ale fostei URSS, tatarii din Crimeea au suferit un proces de asimilare. Prin « asimilare etnica » întelegem procesul prin care un grup, supus unui regim constrictiv, începe sa-si piarda limba, religia, obiceiurile, traditiile si alte trasaturi culturale si sa adopte elemente ale culturii dominante în care traieste.

Conceptul de « identitate etnica », opus celui de « asimilare etnica », a aparut în a doua jumatate a secolului al XIXlea. Exista doua teorii în ceea ce priveste sensul conceptului.  Unul dintre ele privilegiaza elementele fixe, legate de limba, religie, teritoriu si istorie, în timp ce celalalt pune accentul pe dimensiunea subiectiva, asupra constiintei de apartenenta la un anume grup etnic ca un element definitoriu. Demersul nostru analitic se ataseaza la prima perspectiva care ni se pare mai obiectiva. Vom utiliza deci conceptul de « identitate etnica » într-o viziune dinamica si nu ca pe un dat permanent. Identitatea etnica se construieste si se reconstruieste în permanenta, în functie de contextele istorice si de momentele de ruptura sau de criza, pornind de la suporturi identitare stabile (nume, limba, credinta, istorie si traditii). În acest sens,  conceptul de « identitate » este legat, conform lui Bogumil Koss, de cel de memorie: « (re)constructia identitara reprezinta un proces care presupune un <lucru de memorie> continuu, un efort de amintire pentru a construi o <cronica istorica >, pornind de la un text, fie el o povestire sau o imagine » (1996 : 203). Acest concept este analizat în acelasi timp din punct de vedere individual si colectiv pentru tatarii din Crimeea. Între identitatea individuala si cea colectiva exista relatii complexe si multiple articulatii, atât din punct de vedere diacronic cât si sincronic care privesc recuperarea, conservarea si transmiterea generationala a patrimoniului cultural etnic. Identitatea etnica este un produs al constiintei ca o realitate subiectiva, constitutita prin participarea individului la procesele sociale ale grupului sau prin identificare etnica. Ea este o instanta pluralista si ierarhizata, rezida în numeroase  « locuri de identitate », de unde deriva necesitatea de a confrunta si de structura marturiile individuale. Ne întrebam daca exista o discontinuitate reala între trecut si prezent, daca tatarii din Crimeea sunt capabili sa-si asume propria istorie de o maniera performativa  si daca au capacitatea de a efectua o « munca de memorie » pentru a-si însusi trecutul lor recent. Conceptul este perceput într-un raport diacronic, în raport cu o identitate trecuta si pierduta în urma avatarurilor razboiului, o identitate actuala si una de viitor, în curs de edificare pentru tatarii crimeeni, ca si într-un raport sincronic, vizând dinamica relatiilor dintre tatarii crimeeni si celelalte etnii, în Ucraina actuala.
2. Avatarurile istoriei : tatarii din Crimeea, victime sau tradatori ?
Conducatorii sovietici responsabili de executarea ordinului lui Stalin, de deportare rapida a tatarilor crimeeni si a altor nationalitati din Caucaz, au schimbat între ei, în perioada aprilie-mai 1944, o serie de telegrame, descoperite mai tarziu în arhivele KGB. Comisarul poporului al URSS pentru Afacerile Interioare, Beria, informa direct pe Stalin asupra derularii operatiilor. Beria la rândul sau era informat în mod regulat prin deputatii din Crimeea, I. Kobulov si B. Serov (Bugai, 1996:110).
La 25 aprilie 1944, printr-o telegrama, Beria transmitea lui Stalin informatii asupra situatiei din Crimeea  (1996 :110). În documentul ultrasecret, se estima ca din totalul populatiei Crimeii, de 1 126 000 persoane, înainte de începutul celui de-al Doilea Razboi mondial, 218 000 erau tatari. Beria preciza de asemenea ca dupa ocuparea peninsulei de catre nazisti, sovieticii arestasera 1 178 de tatari, colaboratori ai nemtilor. Aceste colaborari, explica el, se realizau prin intermediul membrilor Comitetului National Tatar, sub conducerea lui D. Abdureshidov. Seful securitatii URSS îl acuza de a fi recrutat  « spioni » pentru a lucra în spatele frontului, mobilizând voluntari pentru a participa în Germania la crearea si la finantarea  diviziilor de tatari si de asemenea la deportarea sovieticilor, în taberele de munca.
La 10 mai 1944, Beria trimitea o noua telegrama la Kremlin, prin care preciza ca « agentii NKVD si NKGB încercau sa descopere si sa aresteze agentii inamici, tradatorii de patrie, colaboratorii nemtilor si alte elemente antisovietice din Crimeea » (1996 : 112). La 7 mai 1944, NKVD arestase 5 381 de persoane, presupuse a se afla în legatura cu miscarea tatarilor crimeeni (1996: 114). În aceste actiuni represive, organele de securitate sovietice confiscasera 5 995 de pusti, 337 de arme automate, 250 de arme semi-automate, 31 de mortiere si o mare cantitate de grenade si de munitii. Conform informatiilor furnizate de catre Beria, numai în cursul anului 1944, aproape 20 000 de tatari crimeeni dezertasera din Armata Rosie si luptasera alaturi de germani (1996: 114). Prin urmare, preciza telegrama, din cauza actiunilor « tradatoare » ale tatarilor crimeeni, NKVD va colabora strâns cu Kremlinul si va astepta decizia de deportare  a întregii populatii tatare crimeene în Uzbekistan. Beria sugera ca deportarea acestora trebuia sa se realizeze în taberele de munca, kolhozuri, sovkhozuri, în industrie si în constructii. Se prevedea ca perioada de realizare a operatiilor  sa fie cuprinsa de la 20-21 mai pâna la 1 iulie 1944. Se întelege din text ca pregatirile pentru deportare erau în faza avansata.
Celebrul decret secret sovietic nr. 5859 (Conquest, 1970 : 245), emis de Comitetul de Stat pentru aparare al URSS, la 11 mai 1944, la Kremlin, reprezenta decizia lui Stalin de deportare a tatarilor din Crimeea. El constituia în acelasi timp o descriere detaliata a modului în care a fost planificata si îndeplinita aceasta operatie. Decretul repeta acuzatiile formulate în telegramele precedente de catre Beria, privind presupusele colaborari ale tatarilor crimeeni cu ocupantul german. În preambulul acestui document se preciza ca un mare numar de tatari din Crimeea dezertasera din Armata Rosie, servind ca voluntari în unitatile naziste. Acestia organizau actiuni punitive asupra partizanilor sovietici, omorându-i, luându-i prizonieri sau trimitându-i în Germania, în taberele de munca. La acestea se adauga acuzatia ca tatarii crimeeni încercau sa fondeze un stat independent în peninsula. Pentru a pedepsi aceste « acte tradatoare », tatarii din Crimeea erau vizati în planurile de deportare în masa, inclusiv femeile si copiii. Este surprinzator ca documentul sovietic nu foloseste deloc termenul de « deportare » ci pe acela de « stramutare ». Conducatorii de la Kremlin sustineau ca la plecare, fiecare familie de tatari primise hrana suficienta, paturi si alte furnituri. De asemenea, preciza documentul sovietic, un medic, doua asistente medicale si tot felul de medicamente au fost prevazute pentru fiecare vagon de deportati pentru a le asigura un bun « voiaj ». În decret se mentiona de asemenea ca autoritatile uzbece au primit o serie de instructiuni conform carora, urmau sa asigure la sosirea lor, locuinte, terenuri si slujbe.
La 16 mai 1944, Beria trimitea o alta telegrama lui Stalin si Molotov referitor la actiunile NKVD în Crimeea (Bugai, 1996 : 117). Acesta continua arestarile elementelor antisovietice si proceda la confiscarea armelor si munitiilor de la populatia tatara. Pâna la 16 mai 1944, NKVD arestase 6 452 de tatari, printre care 657 de « spioni » si confiscase 39 de mortiere, 449 de arme automate, 532 de arme semi-automate, 7 238 de pusti, 3 657 de mine, 10 296 de grenade si  280 000 de gloante. La 16 mai 1944, planurile de deportare a tatarilor crimeeni erau practic terminate.
La 18 mai 1944, Beria informa Kremlinul asupra derularii, în timpul diminetii, a operatiei de deportare în masa de catre NKVD a tatarilor din Crimeea (1996 : 117). În prima parte a zilei, NKVD-ul divizase un  numar de 48 000 de tatari în 25 de grupe pentru a fi trimisi în colonii speciale, în Uzbekistan.
În ziua urmatoare, 19 mai, o alta telegrama a lui Beria catre Stalin, reprezenta un alt raport al NKVD asupra derularii Operatiilor speciale de deportare a tatarilor crimeeni (Zemstkov, 1995: 123). Conform acestuia, la sfârsitul zilei, 165 515 de persoane au fost ridicate din localitatile lor si strânse în garile din Crimeea. Dupa o selectie  prealabila, 136 412 de tatari au fost ambarcati în vagoane de tren si trimisi  spre destinatiile de exil. Se preciza în acelasi timp ca operatiile erau în plina desfasurare. Diferenta de aproape 30 000 de tatari a fost trimisa în lagarele de munca.
La 20 mai 1944, Kobulov si Serov informau pe Beria asupra sfârsitului operatiei de deportare a tatarilor crimeeni (1995 : 127) :
« Va anuntam ca operatia de deportare a tatarilor crimeeni care a început la 18 mai, asa cum ati cerut este practic încheiata, azi, 20 mai 1944, la 16h00. Din totalul de 173287 de persoane care au fost deportate prin ambarcarea lor în 67 garnituri de tren. Deja 63 de garnituri pline cu tatari sunt în drum spre destinatie si alte patru garnituri vor pleca azi. În plus, 6 000 de tatari crimeeni, conform planului, asteapta a fi mobilizati si a fi trimisi  la bazele militare de la Suriev, Rubinsk si Kuibyshev. Un contingent special de munca, de
5000 tatari, la cererea lor [sic!] trebuie de asemenea trimisa la Moscow-Ugol, conform unei rezolutii secrete anterioare (nr. 1123 din 10 ianuarie 1942). Deci, în total 190 044 de tatari vor fi deportati ».
În timpul deportarii tatarilor din Crimeea, NKVD-ul arestase înca 1137 de « elemente antisovietice » (în total, de la începutul operatiilor, 5 989 de persoane) (1995 : 129). Ei au confiscat alte 10 mortiere, 173 de arme automate, 192 de arme semi-automate, 2 650 de pusti si 46 603 de gloante. Totalul armamentului confiscat de la începutul operatiunilor NKVD consta, dupa statisticile acestei odioase institutii, în 49 de mortiere, 622 de arme automate, 724 de arme semi-automate,  9888 de pusti si 326 887 de gloante. Beria i-a trimis lui Stalin, în timpul aceleasi zile de 20 mai,  informatiile primite din Crimeea, conform carora  NKVD-ul deportase aproape toata populatia tatara crimeana în numai trei zile.
Printre tatarii deportati, multi luptasera în unitatile Armatei Rosii si unii fusesera chiar membri ai PCUS sau ai Komsomolului (Bugai, 1996 : 125). Astfel pâna în martie 1944, 8 995 luptasera în Armata Rosie, 524 ca ofiteri, 1 392 ca sergenti si 7079 ca soldati. 742 fusesera membri ai PCUS iar 1 225 ai Komsomolului (asociatia sovietica a tineretului). Din totalul populatiei tatare deportate, 151 604 au fost trimisi în Uzbekistan iar restul în alte regiuni ale  URSS (Kazakhstan, Tadjikistan, Siberia) (Bugai, 1996 : 126).
Multi militari sovietici, participanti la aceasta « operatie de succes », cum a fost considerata de catre autoritatile sovietice, actiunea de deportare a tatarilor crimeeni din mai 1944, au fost decorati cu distinctii si medalii, la 19 iulie 1944  (23000 de soldati si de ofiteri si aproape 9 000 de agenti NKVD) (1996 : 131). Pe plan juridic, Republica Socialista Sovietica a Crimeii a fost dizolvata printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, la 30 iunie 1945 (1996 : 132).
3. Avatarurile memoriei: supravietuitorii deportarii îsi amintesc
Documentele din arhivele sovietice aduc putine precizari în ceea ce priveste consecintele acestor « operatii ». Unele din ele sunt utile totusi pentru a evalua dimensiunile deportarii în coloniile de munca sau în lagarele de prizonieri. Aceasta secretomanie si acest vid informational privind conditiile de deportare în noile regiuni de rezidenta ar putea fi acoperite printr-un alt tip de documente, putin utilizate în timpul regimului totalitar comunist: sursele orale. Acest gen de surse, confruntate cu cele scrise, permit reconstituirea evenimentelor din mai 1944, tinând cont de o alta versiune în raport cu cea oficiala sovietica. Aceste marturii sunt necesare pentru a realiza o analiza pertinenta, debarasata de subiectivitate si de exagerari. Nu trebuie uitat ca ele au fost produse în contextul actual al societatii ucrainiene si ca ele raspund anumitor sarcini identitare ale etniei tatare din Crimeea. Conform marturiilor supravietuitorilor, în regiunile de deportare, tatarii crimeeni n-au gasit nimic din ceea ce autoritatile sovietice mentionasera în documentul secret. Acestia îsi amintesc de socul dezradacinarii din regiunile natale, de conditiile de deportare si de viata din lagarele de munca. Traseul a fost o « calatorie a mortii », cu o durata de trei-patru saptamâni, în 67 de convoaie de tren, în vagoane de marfa sau pentru vite, înghesuiti la maximum. Marea majoritate a deportatilor erau femei, copii, invalizi si alte persoane în vârsta caci majoritatea barbatilor erau plecati pe front. Moartea a lovit în special batrânii, bolnavii si copiii. Acestia au murit epuizati, de sete sau sufocati în vagoane din cauza lungilor trasee fara oprire. Cadavrele intrau în descompunere în vagoanele suprapopulate. La opririle în gari, foarte rare si scurte, mortii erau abandonati pe câmp sau la marginea caii ferate fara a fi înmormântati. În raport cu predecesorii sai, tarii Petru cel Mare si Ecaterina a IIa, Stalin a fost mult mai categoric în ceea ce priveste dimensiunile deportarii tatarilor din Crimeea. Ordinul sau era clar: « Crimeea fara tatari! » (1996 : 89).
Procentul ridicat de mortalitate în rândul tatarilor originari din Crimeea, în coloniile de deportare este recunoscut chiar de catre unele documente sovietice : 14 % numai în primul an si jumatate (Bugai, 1994 : 37). Principalele cauze ale deceselor au fost bolile infectioase si malnutritia. De la 21 mai 1944 pâna la 1 ianuarie 1945, 13 592 de tatari crimeeni au murit pe drum sau în coloniile speciale si, începând de la 1 ianuarie 1945 pâna la 1 ianuarie 1946, alti 13 183 au decedat. La 5 decembrie 1944, colonelul Kuznetov, seful Sectiei Lagare Speciale NKVD, scria lui V.V. Chernyshov pentru a-l informa asupra unei posibile epidemii de tifos printre deportatii crimeeni.
La 1 ianuarie 1953, 165 259 de tatari originari din Crimeea se gaseau înca în lagarele de munca: în Kazahstan (2 511), Uzbekistan (128 348), Tadjikistan (6 711), Baskiria (299), în regiunea Tula (2 846), Kirov (8), în RSSA Maris (7 652), Kostroma  (2243), Moscova (706), Kubishev (663), Kirghizia (366), Kemerovo (209), Molotov (8438), Sverdlovsk (2 488) si în alte regiuni (1 771) (Bugai, 1994 : 63).
Iata numai câteva fragmente de interviuri care, printre multe altele, reflecta dimensiunile si conditiile în care s-au produs evenimentele din mai 1944.
1. Nuriye Ismailova, o femeie în vârsta de 80 de ani, locuia cu familia sa, în mai 1944, la Belogorsk, o mica localitate situata la 50 km de Simferopol :
« La 3h00 dimineata [18 mai 1944], doi soldati [sovietici] au batut la usa. Eram cea mai mare dintre fete. Mai aveam patru surori mai mici. Soldatii ne-au zis ca aveam 15 minute pentru a ne pregati de calatorie. Tata ne-a reamintit atrocitatile armatei germane si modul în care au fost strânsi evreii pentru a fi exterminati. El era convins ca soldatii sovietici vor face acelasi lucru cu noi. De aceea ne-a zis sa nu luam mare lucru cu noi, pentru ca ei [sovieticii] ne vor împusca pe toti. Am luat numai hainele cu care eram îmbracati. Într-o singura noapte [17/18 mai], cea mai mare parte a tatarilor din satul nostru a fost strânsa si înghesuita în camioane pâna la gara. Apoi, am fost urcati în vagoane de marfa sau de vite. Când am ajuns în Uzbekistan erau 40 de grade Celsius, o caldura de neimaginat. Eu sunt singura supra- vietuitoare din familie. Tata, mama si surorile mele au murit cu totii, unul dupa altul ».
Azi, Nuriye Ismailova a revenit cu familia sa în  Crimeea si traieste în localitatea sa natala, Belogorsk.
2. Sewki Anefiev, un alt supravietuitor al Surgunului, avea 16 ani în mai 1944 si locuia cu familia sa la periferia Simferopolului. La data deportarii [18 mai], tatal sau era pe front. Soldatii sovietici le-au lasat maximum 30 de minute pentru a strânge câteva bunuri si un pic de hrana. Dupa aceasta, au fost îmbarcati în camioane, el si alti patru membri ai familiei, alaturi de alti vecini. Au fost depusi pe un câmp unde era amenajat un « centru de colectare » :
« Era o ploaie linistita…» îsi aminteste Sewki Anefiev de « noaptea cea mai dramatica a natiunii tatare [17/18 mai 1944]. Eram înconjurati de o multime de soldati înarmati, cu pustile în pozitie de tragere. Ei ne-au interzis orice miscare. Am asteptat ore întregi sub ploaie, înmarmuriti. Auzisem vorbindu-se despre exterminarea evreilor de catre nazisti si credeam ca vom avea aceeasi soarta. În cele din urma, mai târziu au sosit multe camioane care au început a ne conduce câtre o cale ferata, unde ne asteptau doua convoaie lungi de vagoane de marfa. În vagonul nostru erau 85 de persoane. Convoiul s-a pus în miscare a doua zi dimineata. În timpul calatoriei catre stepele Asiei centrale, o femeie din vagonul nostru a nascut. Copilul n-a trait mult timp. Cadavrul sau a fost luat de catre soldatii sovietici si aruncat pe câmp, sub privirile disperate si neputincioase ale mamei si ale celorlalti deportati ».
3. Zarema Trofinova si Alim Usinov sunt doi artisti tatari, de asemenea originari din Crimeea. Zarema avea patru ani când ea si parintii sai au fost deportati în Uzbekistan. Soldatii nu le-au permis sa mearga sa-l caute pe fratele mai mic, în vârsta de sase ani, care era la gradinita. De atunci n-au mai stiut nimic de el. Alim, deportat si el de asemenea foarte tânar, a fost crescut dupa razboi într-un orfelinat, de asemenea în Uzbekistan. Ajuns la maturitate, el s-a interesat si a aflat ca parintii sai murisera în timpul deportarii. Amândoi s-au reîntors în Crimeea printre primii, în 1991.
4. Iskender Ablaev, 74 ani, îsi aminteste cum el si familia sa au avut numai 15 minute pentru a-si strânge lucrurile si a parasi casa lor din apropiere de Bahcesaray :
« N-am putut lua cu noi nimic, numai hainele de pe noi, fara hrana, nimic. Ei ne-au înghesuit în camioane [soldatii sovietici], ne-au condus pâna la gara si ne-au urcat în vagoane. Nu-mi mai amintesc exact, dar cred ca am calatorit aproape 17 zile spre Asia centrala. Unii au murit în timpul calatoriei, dar familia mea a supravietuit. Parintii mei au fost trimisi la o ferma colectiva pentru a munci ».
Iskender Ablaev si familia sa s-au reîntors de asemenea în Crimeea, în 1993.
4. Lungul drum catre recunoasterea oficiala ca etnie

În timpul erei Hrusciov în 1954, Crimeea, parte a RSFS Ruse a fost anexata la RSS Ucraina. Dupa moartea lui Stalin si denuntarea cultului personalitatii sale prin faimosul raport, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret (28 aprilie 1956), în urma caruia actul de deportare a fost recunoscut ca « abuziv si discriminatoriu ». Cu aceasta ocazie au fost eliberati 178 454 de tatari crimeeni, balkari, turci, kurzi si hemsili. O serie întreaga de restrictii cu privire la tatarii din Crimeea au fost anulate, dar fostii deportati n-au primit dreptul de a reveni în patria lor (în tatara, Yasil Yurt - Patria Verde), nici restituirea proprietatilor si a altor bunuri confiscate de catre regimul stalinist. De asemenea, tatarii din Crimeea, nu au fost recunoscuti ca etnie distincta. Era vorba doar de o recunoastere morala din partea autoritatilor sovietice, în ceea ce priveste abuzurile comise de regimul stalinist în mai 1944. Aceasta recunoastere partiala se înscria în limitele aceluiasi regim comunist si avea un rol mai degraba propagandist, în conjunctura razboiului rece de « diabolizare » a guvernului precedent al lui Stalin. Stigmatul de « tradator » atribuit tatarilor crimeeni în 1944 a fost mentinut.
În acelasi an (1956), tatarii au înfiintat în exil « Miscarea Nationala a Tatarilor din Crimeea », cu filiale în toata lumea. În ceea ce priveste modalitatile de actiune a acestei miscari, s-ar putea distinge, începând din 1956 si pâna astazi, patru etape :

1. Perioada de început (1956-1964)
2. Epoca cea mai activa (1964-1969)
3. Perioada de criza (1969-1987)
4. « Renasterea » (începând din 1987 pâna în zilele noastre)

Prima perioada s-a caracterizat mai ales prin actiuni individuale ale fostilor deportati tatari, putin organizate si fara mare eficacitate în raport cu asteptarile. Petitii, scrisori, apeluri au fost redactate în special de catre tatarii care în timpul râzboiului fusesera membri PCUS sau Komsomol.
A doua etapa corespunde unei maturizari a miscarii. Actiunile sale au fost mai bine organizate si ele au atras multe adeziuni. Dupa multi ani de proteste, de petitii si de manifestatii, la 5 septembrie 1967, aceasta etnie a fost recunoscuta oficial printr-un decret Prezidiului Suprem al URSS, ca distincta în Crimeea : « 1. Anuleaza sectiunea privind deciziile organelor de stat care contin acuzatii indiscriminatorii si respect pe cetatenii de nationalitate tatara care traiesc în Crimeea. »
Cu toate acestea, dupa septembrie 1967, autoritatile sovietice nu au ridicat restrictiile pentru tatarii crimeeni de a se întoarce în patrie. Acest decret prevedea drepturi egale pentru tatari cu ceilalti cetateni sovietici, însa…numai în regiunile de deportare, în special în Uzbekistan :
« Mentionam ca tatarii care traiau în Crimeea sa aiba drept de adapost în Uzbek si în alte republici unionale; ei se vor bucura de toate drepturile ca toti cetatenii sovietici, de a lua parte la viata publica si politica, de a fi alesi si de a alege deputati în Sovietul Suprem si în sovietele locale de deputati ai poporului muncitor, de a lucra în posturi de raspundere în Soviete, economie, si organele de partid, posturi de radio pentru, sa fie editat un jurnal în limba nationala, si alte masuri culturale vor fi luate .(…) » (Conquest, 1970 : 202)
Decretul asigura de asemenea fostilor deportati unele compensatii economice. Aceste drepturi au ramas totusi, pentru marea majoritate a tatarilor crimeeni, numai la nivel teoretic.
Iata marturia unei femei în vârsta, deportata împreuna cu familia sa în Uzbekistan, în mai 1944, care a încercat sa revina în Crimeea, în timpul regimului sovietic al lui L. Brejnev. Kaska Vedgie, originara din orasul Belogorsk, îsi aminteste de calvarul sau :
« În 1966, am dorit sa revenim în Crimeea. Ni s-a interzis atunci si am decis sa fugim. Am reusit sa ajungem pâna în Kuban, în regiunea Krasnodar. În 1968, am plecat cu toata familia mea la Moscova pentru a participa la manifestatiile tatarilor crimeeni din Piata Rosie. În anul urmator [1969], am plecat din nou spre patrie. Am ajuns la 24 aprilie si cu dificultate am cumparat o casa de la niste rusi. Dupa numai o luna, într-o noapte, aproape de ora doua, militia a batut la poarta noastra. Militienii au spart portile si ferestrele. Ei au aruncat apa rece asupra celor cinci copii care dormeau, traumatizându-i pentru toata viata. Sotul meu a fost arestat. Eu si copiii am fost fortati sa urcam într-o masina care ne-a condus pâna la gara din Simferopol pentru a ne îmbarca într-un tren cu destinatia Kuban. Ca în mai 1944. Am reusit sa ne sustragem vigilentei  militienilor si am coborât dupa numai câteva statii. Dupa doua zile, am sosit din nou în Crimeea. Timp de sase luni, am ramas ascunsi la prieteni, în depozite sau în case parasite, primind hrana din partea unor persoane de omenie care s-au expus astfel la mari riscuri. Am fost arestati din nou si expulzati din Crimeea. Am revenit dupa câteva luni. N-am mai fost expulzati dar calvarul nostru a continuat. Timp de doi ani, am fost amenintati cu moartea aproape zi si noapte. Eram des treziti prin batai violente în poarta de catre militieni si agentii securitatii. Unul din copiii nostri a murit ca urmare a unui soc, într-o noapte când un militian a venit ca sa ne intimideze. ».
Prezentam acum un mic fragment dintr-un document-manifest important, redactat si semnat de catre tatarii din Crimeea, deportati din patria lor în mai 1944: Apelul reprezentantilor poporului tatar catre întreaga lume (2 iunie 1968). Dupa ce amintea conditiile insuportabile ale deportarii, Apelul preciza :
« (…) În acelasi timp, autonomia nationala a fost anulata, cultura nationala complet distrusa, monumentele noastre demolate, mormintele stramosilor nostri rase de pe suprafata pamântului. Timp de 12 ani, noi am trait în exil si am fost discriminati. Copiii nostri s-au nascut în exil, am fost etichetati ca tradatori si incredibile povesti au fost publicate despre noi pentru a fi citite de catre poporul sovietic. În timpul actiunilor noastre, trei milioane de semnaturi au fost strânse în toata URSS. Aceasta înseamna ca fiecare tatar crimeean a depus semnatura sa pe zece petitii. Acest apel apartinând a 300 000 de tatari multiplicate de zece ori s-a dovedit a fi fara rezultat. Nici o autoritate guvernamentala nu ne-a raspuns; nici un ziar sovietic n-a mentionat lupta noastra.»
Perioada 1969-1987 s-a caracterizat printr-o recrudescenta a violentei din partea autoritatilor sovietice asupra tatarilor crimeeni : arestari în masa, deportari si chiar asasinate (de exemplu imolarea lui Musa Mamut în iunie 1978). De asemenea, în aceasta etapa s-au afirmat numerosi dizidenti în rândurile intelighentiei tatare, unii recunoscuti chiar pe plan international (Mustafa Gemilev, Resat Gemilev, Yuri Osmanov, etc.). Arestarea unor lideri de baza a condus la criza miscarii tatare.
Ultima etapa, din 1987 pâna în zilele noastre, a coincis cu reformele glasnost si perestroïka gorbatcheviene. Chiar si în acest interval, lupta tatarilor din Crimeea n-a fost usoara. Ca urmare a numeroase presiuni si actiuni colective (manifestatii, proteste, petitii, apeluri, etc.), la 14 noiembrie 1989, o declaratie a Sovietului Suprem al URSS a recunoscut în sfârsit « actiunile criminale ale regimului stalinist ». Ceea ce este mai important este ca tatarii crimeeni au obtinut în sfârsit dreptul de a se reîntoarce în patrie. În acelasi timp, guvernul sovietic a propus un plan de reconstructie etnica în Crimeea (planul Yanaev, în noiembrie 1989). Începând cu aceasta declaratie, evenimentele s-au derulat foarte repede. În 1990, tatarii crimeeni au obtinut dreptul de a se autoguverna prin reînfiintarea Adunarii Nationale a Tatarilor din Crimeea (Kurultay). În ianuarie 1991, un referendum a stabilit autonomia acestora. Reprezentanti tatari crimeeni au intrat în parlamentul federal al Ucrainei. Începând cu anii 1988-1990, tatarii crimeeni au început sa revina masiv în peninsula (aproape 250 000). Astazi, cca 300000 de tatari locuiesc în Crimeea.  Calea catre o reconstructie identitara a fost astfel deschisa.
5. Trecutul traumatic al deportarii si sarcinile sale prezente si de viitor

Avem pe scurt, doua versiuni ale deportarii tatarilor crimeeni din mai 1944 si de asemenea demersurile lor identitare din timpul regimului sovietic. Se pune întrebarea : pentru ce un astfel de eveniment tragic al istoriei tatarilor din Crimeea si din al Doilea Razboi mondial, suscita atât interes azi ?
În cazul Crimeii, nu este vorba azi de o memorie, ci de memorii între care exista un decalaj în raport cu modul de perceptie al trecutului istoric. Pe de o parte, exista « mostenirea » memoriala si a istoriei oficiale a URSS, reluata de catre unii reprezentanti ai populatiei ruse majoritare în prezent în Crimeea. Pe de alta parte, sunt memoriile si istoriile nationale pe cale de edificare ale diverselor etnii care constitue un mozaic în Ucraina actuala. Frecventele miscari etnice ale popoarelor din Caucaz de-a lungul secolelor si în special din ultimele decenii, eternele reamenajari, au creat o  configuratie etnica si memoriala antagonica si ca urmare o imposibilitate de stabilire a unei istorii comune în Crimeea.
Memoria tatarilor din Crimeea este deci numai una din memoriile etnice ale defunctei URSS care a avut de suferit în timpul si dupa cel de-al Doilea Razboi mondial. Dupa implozia URSS, în august 1991, se constata printre fostii exilati tatari o vointa imensa de a-si exprima amintirile : interviuri în mass media, lucrari memorialistice, actiuni comemorative, organizarea de expozitii si muzee, tentative de construire simbolica a unui Panteon al eroilor si martirilor etniei tatare. Toata aceasta efervescenta memoriala si comemorativa poate fi explicata, în opinia noastra, prin doua motive: pe de o parte datoria morala de a reaminti trecutul traumatic al etniei tatare iar pe de alta parte, sarcinile de constructie a unui proiect identitar. Între cele doua justificari exista de altfel o relatie strânsa, ambivalenta.
În perioada regimului sovietic, n-a existat în mod evident posibilitatea de a face cunoscute public avatarurile deportarii. URSS, învingatoare în razboi si deci una din beneficiarele marii conflagratii, a instrumentat trecutul în scopuri politice si a creat propria sa versiune despre istoria acestuia. Aceasta versiune oficiala, difuzata prin toate canalele mass media a « sfarâmat » memoria tatara privind razboiul si a redus-o la tacere. În toata perioada regimului sovietic, memoria deportarii tatare a ramas « latenta », « clandestina », « subversiva »,  ca o « contra memorie » a celei oficiale. Aceste amintiri ale unui « trecut care nu trece » sunt deci remedii împotriva amneziei privind istoria tatara a ultimelor decenii. Cum zicea Paul Ricœur, « functia principala a memoriei este acea de recuperare » (Ricœur, 1978 : 234). O memorie « autentica », construita de catre un grup « purtator » de amintiri, chiar daca ea nu reuseste întotdeauna sa satisfaca nevoia de adevar absolut, poate cel putin sa contribuie la restituirea evenimentului în toate dimensiunile sale, în aceeasi masura triumfala a învingatorilor si tragica a învinsilor.
Pe de alta parte, sarcinile prezentului, dar si imperativele viitorului au facut din fiecare din supravietuitorii tatari ai deportarii mai întâi un « istoric pentru sine » iar apoi, printr-un proces complex, în egala masura cumulativ si de sinteza, de confruntare a experientelor individuale, un « istoric al etniei tatare » a ultimelor decenii. Aceste amintiri « fierbinti », aceste memorii individuale constituie deci, bazele constructiei unei memorii colective si o încercare a da un sens trecutului etniei. Supravietuitorii tatari ai deportarii din mai 1944 au ocazia azi de a împartasi membrilor grupului lor etnic, dar si lumii întregi, suferintele si experientele dureroase, atât de îndelung refulate si în acelasi timp de a se « legitima » pentru a revendica în calitate de etnie, drepturile lor individuale si colective în Crimeea actuala. Memoria deportarii este parte organica a istoriei etniei tatare. Amintirile împartasite, experientele comune constituie un liant si  repere pentru redefinirea unei noi identitati tatare. Titulatura de « cetatean sovietic » a fost o creatie abstracta, fara acoperire nici în plan etnic si cu atât mai putin în plan national. Cu atât mai mult cu cât, pâna în septembrie 1967, deportatii tatari au fost deposedati pâna si de aceasta constructie fictiva.
Procesul de reconstructie a identitatii se înscrie într-o continuitate  istorica a etniei tatare, sfarâmat de o maniera brutala si arbitrara, în epoca sovietica. Aceste actiuni identitare sunt canalizate de catre o elita intelectuala din care o buna parte se gaseste înca în exil. Exista un anumit decalaj în ceea ce priveste prioritatile tatarilor reveniti în Crimeea în raport cu cei ramasi în diaspora. Pentru tatarii reîntorsi, prioritare sunt revendicarile de ordin economic si social pentru reintegrarea în Crimeea, în timp ce pentru cei din diaspora, predomina solicitarile de natura colectiva, politice, morale si simbolice. Exista prin urmare mai multe locuri de constructie identitara care nu difera în esenta lor.
Memoria deportarii tatare a creat fracturi în societatea ucraineana actuala, chiar daca procesele de integrare si de (re)constructie identitare a tatarilor crimeeni nu au conotatii agresive sau de razbunare. Exista doua motive principale care creaza dificultati în aceste procese : resentimentele unor elemente ale populatiei rusofone, colonizate de catre sovietici în perioada dominatiei lor în Crimeea, majoritara în prezent în Ucraina si criza economica care traverseaza aceasta tara azi. La acestea se adauga factori deloc neglijabili, ca tensiunile care exista între Ucraina si Rusia în zona Marii Negre asupra delimitarii frontierelor si problema mostenirii fostei flote sovietice de la Sevastopol.
Multe elemente rusofone care se opun procesului actual de reîntoarcere si de reintegrare a tatarilor în Crimeea sunt foste cadre ale PCUS, militari si veterani ai celui de-al Doilea Razboi mondial. Unii dintre acestia locuiesc în prezent în casele si detin proprietatile agricole ale tatarilor crimeeni, confiscate de catre regimul stalinist în mai 1944. În anii 1988-1989, elementele rusofone radicale au generat violente în Crimeea atacând si terorizând populatia tatara. Începând din 1991, unii dintre ei au escaladat tensiunile si relatiile interetnice prin agitatii în favoarea secesiunii, separarea de Ucraina si anexarea la Rusia, care a guvernat peninsula pâna în 1954. Necunoscuti vandalizeaza adesea monumentele tatarilor si profaneaza cimitirele lor, « locuri memoriale » si de pelerinaj anual pentru tatarii din Crimeea.
Autoritatile ucrainiene manifesta o mare prudenta cu privire la rusofoni, în numele unei « armonii » etnice, al stabilitatii politice si sociale a tarii. Ucraina, cea care a mostenit de « facto » Crimeea de la Rusia, în 1954, nu se considera responsabila de deportarile din mai 1944. Statul ucrainean, sub presiunea organismelor europeene si internationale au pus în opera o serie de masuri reparatorii si compensatorii, de ordin economic si social. Aflata între doua puteri, Rusia si Ucraina, tatarii crimeeni tin partea celei din urma care militeaza totusi pentru un stat unitar si ofera cel putin garantii pentru reintegrarea tatarilor si salvarea identitatii lor etnice.
Din cauza resurselor financiare reduse de care dispune statul ucrainean, au revenit 120000 de tatari în 1990 si numai 5 000 în 1995. Birocratia si coruptia, foarte dezvoltate în aceasta tara, au întârziat demersurile de obtinere a rezidentei pentru tatarii reîntorsi în patrie. În prezent, cele mai multe programme de reconstructie a infrastructurii economice, politice, educationale si culturale, integrarea tatarilor în Crimeea, se realizeaza prin organismele internationale (ONU, UNESCO, Uniunea Europeana), tarile dezvoltate si fireste « patria spirituala », Turcia. Nivelul de viata a multor tatari reveniti în Crimeea este foarte precar.
Presedintele Adunarii Reprezentative a Tatarilor din Crimeea, Refat Chubarov sintetiza pe scurt, în 1996, prioritatile natiunii tatare crimeene pentru secolul XXI :
« (…) Încercând sa ne imaginam Crimeea în secolul XXI, vrem în primul rând sa vorbim despre unii factori care determina acest viitor (…) Primul factor este cel privind trecutul istoric al Crimeii, al doilea este situatia politica în Crimeea, al treilea este curentul politic, economic si demografic în actuala situatie si al patrulea în opinia noastra este impactul direct asupra dezvoltarii viitoare (…) Factorul reprezentat de tatarii crimeeni este viu si stabilizator pentru situatia din Crimeea si îi ajuta pe tatari sa se reîntoarca în patrie. (...) »
Iata câteva exemple de tatari reveniti în Crimeea dupa anii lungi de deportare si problemele cu care se confrunta acestia azi :
1. Zarema Trofinova si Alim Usinov au revenit în Crimeea printre primii, dupa 1990. Împreuna, ei au cumparat o mica casa de la o rusoaica în vârsta, aproape de Bahçesarai. Pe acest loc, ei si-au construit ei însisi un camin mai mare. Amândoi erau profesori la Academia de Arte din Taskent. Ei au renuntat la o buna si stabila situatie materiala în Uzbekistan, la toate bunurile ce le aveau acolo si s-au reîntors în Crimeea, unde au reînceput totul de la zero. Ei nu sunt singurii care au procedat astfel. Cei mai multi din tatarii care au revenit în patria lor dupa Sürgun au procedat la fel ca ei. Alim Usinov remarca cu ironie în interviul sau, la începutul anilor 1990 : « Uniunea Sovietica se destrama, numai noi tatarii construim ».
2. Iskender Ablaev si familia sa au revenit în Crimeea în 1995, dar calvarul lor din cauza dificultatilor reintegrarii a continuat :
« Nu este o revenire usoara. Multi din supravietuitorii celui de-al Doilea Razboi mondial, în special rusii, au resentimente în ceea ce priveste reintoarcerea tatarilor. Guvernul local întâmpina dificultati în a-i integra, pentru a le atribui terenuri, adaposturi sau slujbe. În ciuda acestor dificultati, cea mai mare parte a tatarilor nu regreta reîntoarcerea. Sotia mea a murit la doi ani dupa revenirea noastra în Crimeea (1997). Eu locuiesc acum cu familia fiului meu, Shakir (43 ani) într-o mica localitate, Kamenka cu 1 500 de locuitori, aproape de Simferopol. Cei mai multi dintre ei sunt saraci. Familia mea are dificultati financiare. Ajutorul primit din partea guvernului nu depaseste 100 de $ pe luna. Totusi, eu sunt multumit ca am revenit în patria mea. Da, sunt acasa. Nu este neaparat usor, dar este mai bine sa traiesti în propria ta patrie decât într-o tara straina. Tatarii din Crimeea fac adevarate eforturi pentru a-si conserva identitatea lor nationala. Unul din elementele cele mai importante este religia. Sunt mândru ca fiul meu a ajutat la construirea moscheii din Kamenka (…) ».
« Multi tatari au fost smulsi de la credinta si traditii si au îndurat un exil crud si fortat » povesteste Rustem Chyiogoz, administratorul districtului Bahçesaray, capitala istorica a hanilor Crimeii. Complexul muzeal, format din palate, moschei, fântâni, medresele (institutie de învatamânt religios musulman) si mausoleul celebrului han Mangli Ghirai, a fost construit în secolul XVI si a fost imortalizat în poeme de catre marele poet rus, Alexandr Puskin. Întoarcerea tatarilor  a coincis cu eforturile pentru reconstructia complexului distrus de rusi (loc de memorie a identitatii tatare). Ei au, ca toate popoarele, o istorie, o cultura, figuri proeminente, ca Ismail Gaspiralî, cunoscut în lumea întreaga.
Concluzii
Chiar daca memoriile diverselor etnii si diverselor epoci istorice sunt plurale si contradictorii, istoria Crimeii este totusi una. În contextul Ucrainei actuale este efectiv imposibil de a concilia toate aceste memorii. Se poate vedea deci cum trecutul, înradacinat în « lacasuri de memorie », ca cel al deportarii din mai 1944, continua sa joace un rol activ la ora actuala pentru revendicarea si apropierea unei istorii si a unei identitati pierdute cu 60 de ani în urma. Se observa de asemenea, ca este foarte greu de girat un astfel de trecut care continua, din nefericire, sa creeze un climat de tensiune si de conflict.



Grup de tatari din Crimeea în asteptarea trenului pentru a pleca în exil, mai 1944
(site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Femei si copii tatari în tren catre locurile de exil, mai 1944

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Tatari în vârsta spre locurile de deportare în mai 1944

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Grup de tatari din Crimeea la sosirea în stepele din Uzbekistan

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)