Acesti autori straini, mai mult sau mai putini învatati, care s-au preocupat de istoria tatarilor, inclusiv de problema etnogenezei acestora, pot fi împartiti în doua categorii. În prima categorie se afla cei care au purces la studiu cu convingeri si concluzii preconcepute. Pentru acesti autori, între care se afla îndeosebi vechii cronicari apuseni si istoricii rusi, tatarii nu sunt nimic altceva decât un popor barbar, cuceritor si distrugator. Daca cronicarii medievali occidentali au cautat sa-i prezinte pe tatari ca " pedeapsa divina" pentru abaterea savârsita de la credinta fata de biserica romana, învatatii rusi au fost interesati sa justifice astfel expansiunea tarista, apoi bolsevica, în teritoriile stapânite de tatari. În a doua categorie, cea a cercetatorilor care se straduiesc sa fie obiectivi, se includ tot mai multi oameni de stiinta interesati de problematica istoriei tataresti. Din pacate, cliseele cultivate sute de ani de catre autorii din prima categorie se dovedesc înca foarte rezistente. Sunt înca destul de multi autori, inclusiv de origine turco-tatara, care, în ciuda obiectivitatii afisate sau a bunei-credinte, se vadesc în realitate tributari, cel putin partial, ideilor preconcepute în privinta tatarilor si a trecutului lor.

Tatarii si-au pierdut entitatea statala în pragul istoriei moderne, astfel ca ei nu si-au putut dezvolta propria istografie, în masura sa afirme si sa apere adevarurile fundamentale ale istoriei nationale. Abia în ultimii ani, istorici de origine tatara au început sa abordeze direct problema majora a etnogenezei propriului popor.

În prezent, în lume traiesc circa 12 milione de tatari, dintre care cei mai multi se afla în Republica Tataristan (5-6 milioane), Turcia (4-5 milioane) si în celelate regiuni exsovietice (1-1,5 milioane). Tatarii din Crimeea, care au fost deportati în totalitate, în 1944, au început sa se reîntoarca în patria strabuna; deja 250.000-260.000 dintre ei locuiesc în Crimeea. De asemenea, aproape în toate tarile din lume exista comunitati tataresti mai mari sau mai mici. În România traiesc aproximativ 35.000-40.000 de tatari.

Tatarii au împartasit soarta acelor popoare, putine la numar, carora vecinii prea puternici le-au rapit dreptul de a trai laolalta în tara stramosilor. Acest drept natural tatarii l-au pierdut chiar în momentul în care erau pe punctul de a se închega într-un mare popor între hotarele euro-asiatice ale celui mai mare stat tataresc din istorie: imperiul Hoarda de Aur (1243-1502).

Decaderea si apoi destramarea acestui mare stat a oprit procesul firesc de dezvoltare unitara a poporului tatar. El a fost divizat teritorial, mai întâi în sase state; apoi, dupa disparitia acestora, poporul tatar a fost nevoit sa traiasca segmentat. La ora actuala exista câteva mari grupari si mai multe comunitati tataresti, separate unele de altele. Desi divizarea îndelungata a imprimat unele trasaturi specifice fiecarei grupari sau comunitati, totusi este de observat faptul ca, în ansamblu, tatarii se raporteaza la aceeasi origine si identitate etnica. Reculul si disparitia acestui deosebit de important factor politic din Europa rasariteana, care a fost hanatul Hoarda de Aur, a înlesnit ascensiunea puterii Rusiei, care avea sa joace un rol atât de nefast pentru numeroase tari si popoare, dar în mod special în destinul istoric al poporului tatar. Rusia datoreaza mult tatarilor în privinta organizarii de stat, a compozitiei etno-sociale si a culturii; dar orgoliul imperial rus nu poate ierta tatarilor faptul ca ei sunt singurii din istorie care au îngenuncheat Rusia timp de câteva secole.

În privinta etnogenezei tatarilor de astazi sunt, în principal, doua puncte de vedere: prima opinie, mai veche, datorata îndeosebi autorilor rusi si, prin ei, raspândita si în alte tari, îi considera pe vechii tatari de origine mongola. Al doilea punct de vedere, care capata o pondere din ce în ce mai mare tin istoriografia mondiala de specialitate, îi apreciaza pe tatari, de la bun început, ca element component de seama al lumii turce. Indiferent însa de pozitia pe care se situeaza, toti cei care au abordat aceasta chestiune sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca tatarii de astazi vorbesc o limba (dialect) de origine turca si prin întreaga lor traditie istorica si formatie etno-spirituala apartin lumii turce.

Asadar, problema apartenentei la lumea turca sau mongola se pune doar în privinta vechilor tatari, pe care din motive de sistematizare a expunerii îi putem numi conventional si prototatari.

Cea mai veche atestare documentara, cunoscuta pâna acum, a numelui tatar este din anul 732. În inscriptia de pe piatra tombala ridicata în acel an pentru kaganul Köktürk (Imperiul turcilor celesti) Kultighin sunt metionati de trei ori " treizeci de tatari" (Otuz tatar), care pare a fi o confederatie de triburi. Pe piatra de mormânt a lui Bilge Kagan (tot din imperiul Köktürk), ridicata în acelasi loc din nordul Mongoliei de astazi, în anul 735, se pomeneste si de confederatia celor " noua tatari" (Tokuz tatar). Este de la sine înteles faptul ca tatarii nu au aparut atunci; existenta lor trebuie sa fie mult mai veche. De altminteri, contextul în care ei sunt mentionati evoca perioada domniei kaganului Istemi (552-576), din acelasi stat Köktürk.

Tatarii sunt pomeniti si în însriptiile uigure de la jumatatea secolului al VIII-lea, când sunt relatate luptele purtate de uiguri, în anii 743, 747 si 750, pe malurile râului Selenga, cu colitia formata în confederatiile celor " noua tatari" si " opt oguzi" .

În izvoarele chinezesti, tatarii (T`a-t`a sau D`a-d`a) apar începând cu secolul al IX-lea, tot în legatura cu tulburarile iscate în lumea turca vecina a Chinei. Dupa cum se stie, în anul 840, incitati de uneltirile chineze, kîrgîzii (sigur neam turc) au distrus imperiul turc uigur, ce luase, cu un secol înainte, locul imperiului Köktürk. Asa cum rezulta din sursele vremii, între timp tatarii, adica prototatarii, devenisera apropiatii uigurilor. Împreuna s-au deplasat catre sud-vest, pâna în regiunea Trufan, unde uigurii au întemeiat un nou stat . Poate si cu ajutorul aliatilor lor uiguri, la jumatatea secolului al X-lea au înfiintat si tatarii un stat propriu, situat probabil în apropierea celui uigur. În orice caz, începând cu anul 965, izvoarele chineze vorbesc destul de des despre un " stat tatar" , ai carui soli veneau în China, de obicei, împreuna cu cei ai statului uigur. Solul chinez Wang Yen-t`e mergând, în 981-984, în statul uigur, a trecut si prin formatiunea politica a celor " noua tatari" (Chiu-tzu Ta-tan). Numele unora din aceste triburi tatare, asa cum sunt transmise ele de catre acest sol chinez, sunt cu siguranta de origine turca: Wu-Ti-yin (Tighin, Tekin), I-li Wang-tzu (printul Ta-kan), Yü-yüeh Wang-tzu (printul Tarkan üge), s.a.

Apartenenta acestor prototatari la triburile turce este confirmata si de celebra lucrare anonima persana, din anul 982, intitulata Hudud al-Alam (Hotarele lumii), în care tatarii sunt desemnati drept un neam al celor " noua oguzi" (uiguri). În renumitul monument al limbii turce Divânü l?gat-it-Türk (Lexiconul turc), elaborat de Mahmud Kasgari, între anii 1072-1074, tatarii sunt enumerati printre cele douazeci de triburi turce cunoscute autorului. La rândul sau, geograful persan al-Gardizi (m. 1053) arata ca neamul Kimak, despre care se stie sigur ca era de origine turca, s-ar fi desprins din cel tatar mai mult, al-Gardizi explica printr-o legenda denumirea tataro-kimaka a fluviului Irtîs. Daca adaugam la aceste stiri si relatarile izvoarelor chineze, din anii 924-1119, care pomenesc de " tatarii de la Orhon" , se poate observa faptul ca, la începutul secolului al XI-lea, vechii tatari se raspândisera deja pe o arie întinsa din Asia Centrala. În urma cu o mie de ani, teritoriul de habitat al tatarilor (prototatarilor) cuprindea zona lor de obârsie, aflata în regiunea fluviilor Orhon, Selenga, Kerulen (nordul Mongoliei actuale), regiune ce constituie si zona de referinta a întregului neam turc. De aici, cum am vazut, prototatarii s-au întins catre sud-vest, în Turfan (nord-vestul Chinei), unde sunt semnalati alaturi de uiguri, iar apoi, la începutul mileniului nostru, îi gasim si pe malurile fluviului Irtîs, în apus.

Începând cu aceasta vreme, în izvoarele chinezesti, mai întâi, si apoi în cele musulmane si crestine, apar însa confuzii între tatari si mongoli. Cauza o gasim în faptul ca, în acea perioada, triburile mongole se deplaseaza catre sud-vest, în teritoriul actual al Mongoliei, unde, atunci, locuiau prototatarii si alte triburi turce.

Iata cum explica situatia unul dintre cei mai avizati specialisti în materie, profesorul Louis Hambis: " Le nom de Mongol désignait ? l`époque des T`ang (VII-IX si?cles) une tribu qui vivait sur le cours supérieur de l`Amour, et était connue pour sa sauvagerie; au cours de X et XI siécles, cette tribu se déplaça vers le Sud-Ouest et gagna la région arrosée par les fleuves Onon et K?rulen; elle finit par occuper la Mongolie orientale et se heurta aux Tatar, tribu turque vivant sur le cours inférieur de la K?rulen, avec laquelle elle fut constamment en lutte, et subit alors de graves revers...Par un hassard curieux, le nom des Tatar que les Mongols avaient vincus, finit par leur ?tre donné tant par les Chinois, que par les population occidentales, car le nom des Tatar avait acquis une grande renommée ? travers l`Asie, ? cause du rôle important que ceux-ci avaient joué pendant plusieurs si?cles" . (" Numele de Mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec. VII-IX) un trib care traia pe cursul superior al Amurului, si care era cunoscut prin salbaticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns în regiunea udata de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urma, Mongolia orientala (de astazi) si s-a izbit de tatari, trib turc care traia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave...Dintr-o întâmplare ciudata, numele tatarilor, pe care mongolii îi biruisera, a ajuns sa le fie dat lor, atât de catre chinezi, cât si de catre populatiile occidentale, deoarece numele tatarilor dobândise un mare renume în toata Asia, datorita rolului important pe care acestia l-au jucat timp de mai multe veacuri" ).

La rândul sau, un alt savant francez, cunoscut pentru studiile sale pertinente privind istoria vechilor turci, Jean-Paul Roux, apreciaza si el ca " fenomenul unic prin care numele tatarilor a fost folosit rapid pentru a desemna, spre marea furie a mongolilor însisi, toate hoardele unificate si, mai târziu, pe toti indigenii din stepele Europei rasaritene, din Asia Centrala si din Siberia nu se explica numai prin întâmplare, ci lasa sa se întrevada importanta rolului lor" .

Asa cum atesta izvoarele, înca din prima jumatate a secolului al XII-lea, deci la putina vreme dupa venirea mongolilor în zona locuita de tatari, numele de " mongol" aproape ca disparuse, fiind înlocuit cu celo de " tatar" . Faptul se explica atât prin superioritatea culturala a tatarilor, cât si prin însemnatatea lor politico-militara în regiune. În celebra " Istoria secreta a mongolilor" (Manghol-un Niuca Tobca`an), elaborata în limba mongola , în anul 1240, pe insula Köde din mijlocul Kerulenului, se arata ca mongolii nou veniti au fost permanent loviti de catre tatarii localnici. Acestia au împiedicat toate încercarile predecesorilor lui Genghiz han de a uni triburile mongole într-o formatiune politica. Conflictul mongolo-tatar a fost îndelungat si extrem de dur, implicând într-o parte si alta multi alti factori politici, îndeosebi China, care a cautat sa devina arbitrul situatiei. În cele din urma, tatarii au fost nimiciti de catre Temüçin (viitorul Genghiz han), în batalia sângeroasa de la Dalan-Nemürghes, din 1202. Ascensiunea rapida a lui Gengiz han se explica si prin programul sau restaurator antitatar. El a acordat mongolilor sai titlul de Kökü Manghol (Mongolii albastri sau celesti), ceea ce însemna ca acestia trebuiau sa-i domine pe toti ceilalti, potrivit vointei zeului suprem al cerului (Kök Tängri). Desi, în 1202, tatarii din zona Selenga-Kerzlen au fost masacrati si împrastiati în triburile mongole, numele lor a continuat sa existe, fiind pastrat de tatarii care parasisera mai înainte tinutul de origine si, mai ales, fiind adoptat de o parte a mongolilor si de toate populatiile si popoarele intrate în supunerea genghishanida. Altfel spus, odata cu începerea cuceririlor lui Genghiz han, etnonimul tatar a început sa capete un alt continut; în el au fost cuprinsi acum o multime de etnii, între care turcii detineau majoritatea, data fiind ponderea lor în toata Asia Centrala.

Curând, prin straduinte oficiale si, mai cu seama, datorita marilor victorii obtinute atât de repede, sentimentul mândriei etnice a facut ca mongolii sa-si redescopere numele si limba, refuzând, cel putin în paturile dominante, numele de " tatar" . Totusi, numele de " tatar" a continuat sa se raspândeasca în mod vertiginos, premergând chiar armatelor cuceritoare care veneau cu acest nume. Denumirea de " mongol" a iesit învingatore dupa moartea lui Genghiz han (1227), dar numai în zona de nucleu a puterii, adica în Mongolia de astazi. În schimb, în restul imensului teritoriu al imperiului genghishanid, mai cu seama în partile lui occidentale s-a impus denumirea de " tatar" .

Fazlollah Rasidoddin care, în 1310, a terminat marea sa opera Djami`ot-Tevarih (Suma istoriilor), bazata si pe sursele secrete si oficiale ale imperiului genghishanid, consemneaza faptul ca numele de " tatar" a desemnat mai întâi un popor diferit de cel mongol, iar apoi, dupa constituirea imperiului, pe tot parcursul lui au fost " denumite tatar toate popoarele turce" .

Asertiunea istoricului persan este sustinuta si de relatarea misionarului dominican, de origine maghiara, Julian, care, în 1237-1238, se afla în zona Volgai, atacata atunci de fortele genghishaniede. Dupa ce cucereau un loc, comandantii mongoli, scria misionarul maghiar, îi ucideau pe conducatorii locali; în schimb, " îi înarmau pe toti cei care erau în stare sa lupte si, numindu-i " tatari" , îi mânau înaintea lor la razboi" . De altminteri, se stie ca, inca din 1221, când Genghiz han a atacat Horasanul, majoritatea armatei sale era formata din neamuri turce. Mai mult, cercetatorii au calculat chiar si raportul etnic dintre mongoli si turci în cadru imperiului genghishanid, ajungând la constatarea ca la sapte turci abia revenea un mongol.

Având în vedere aceste realitati etnice, dar si pe cele de ordin conceptual, consideram potrivita folosirea denumirii de " mongolo-tatar" pentru imperiul genghishanid; primul element al denumirii, " mongol" , se refera la conducerea imperiului, unde mongolii au tinut sa aiba în mâinile lor pârghiile puterii (dinastia, posta, finantele, etc.), pe când cel de al doilea, " tatar" , cuprinde masa supusilor si armata, formate în cea mai mare parte din elemente de origine turca. Dar la sfarsitul secolului al XIII-lea si începutul secolului al XIV-lea, situatia din partea occidentala a acestui urias imperiu (parte individualizata sub forma statului Hoarda de Aur), se va schimba radical în favoarea celui de al doilea element al dihotomiei.