TRECUT  TRAUMATIC, MEMORIE, ISTORIE CONFISCATĂ ŞI  IDENTITATE  FURATE:
DEPORTAREA  TĂTARILOR  DIN  CRIMEEA  DE CĂTRE   STALIN  ÎN MAI 1944 (« SURGÜN »)

                                                              Inginer chimist, Ph.D. istorie
                                                           Cetin Anefi

Tătarii crimeeni sunt descendenţii unei populaţii turco-musulmane care locuieşte peninsula Crimeea începând cu secolul al XIII-lea. Este vorba de o splendidă regiune de importanţă geostrategică şi turistică, între Marea Neagră şi Marea Azov, unde se află : reşedinţa de vară a ţarilor ruşi, Livadia; Yalta, locul celebrului acord între Aliaţii antinazişti în februarie 1945; Simferopol (după numele tatar, Akmescit),  capitala Crimeii; Sevastopol, portul nu mai puţin cunoscut pentru retragerea germană şi a aliaţilor lor în 1943.
Tătarii au înfiinţat Hanatul Crimeii în 1441, pe teritoriul fostei Hoarde de Aur al lui Ginghis-han. În 1783, acesta s-a dezintegrat iar peninsula a fost ocupată de către imperiul ţarist. De atunci s-au accentuat persecuţiile şi deportările tătarilor crimeeni, începute încă din perioada domniei ţarilor Petru cel Mare şi Ecaterina a IIa (Ciocâltan, 1994: 136). Valuri successive de tătari crimeeni au imigrat pretutindeni în lume, o parte dintre ei stabilindu-se în Dobrogea, provincia românească situată între fluviul Dunărea şi Marea Neagră.
După revoluţia bolşevică, 13 decembrie 1917, a fost înfiinţată printr-un decret al lui Lenin, Republica Autonomă a Crimeii. După numai câţiva ani, la 18 octombrie 1921, bolşevicii au proclamat Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Crimeii. Kurultay (Adunarea Naţională Tătară), formă de autodeterminare tradiţională tătară a fost dizolvată. Puterea sovietică a recurs la colonizarea masivă a peninsulei cu elemente rusofone. Toate aceste muţatii demografice au schimbat configuraţia etnică a Crimeii. Aceasta înregistra în 1924, numai 25 % tătari (Bugai, 1996: 101). Totodată, regimul sovietic a dus o politică de asimilare a etniilor din Crimeea. În anii 1930, alfabetul tătar compus din caractere arabe a fost înlocuit cu cel slav. Aceasta a avut repercursiuni grave asupra conservării identităţii naţionale a tătarilor crimeeni.
              La sfârşitul celui de-al Doilea Război mondial, regimul sovietic al lui Stalin a deportat  numeroase popoare neslave din Crimeea. Justificarea oficială pentru deportarea tătarilor, grecilor,  armenilor, bulgarilor şi a altor minorităţi din Crimeea era aceea că aceste etnii colaboraseră cu ocupantul nazist în timpul războiului (Bugai, 1996: 106). În ceea ce îi priveşte pe tăătarii crimeeni, un alt motiv pentru această măsură radicală era acela că aceştia doreau să creeze un stat independent de imperiul sovietic. Conform unor specialişti, existau şi alte motive pentru această decizie. Peninsula Crimeea ocupa o poziţie foarte importantă în strategia navală sovietică.  Ea asigura dominaţia asupra Mării Negre în eventualitatea unui conflict în Balcani sau cu Turcia (Conquest, 1970: 347-349). Sovieticii urmăreau în acelaşi timp să obţină acces la strâmtoarea Dardanele şi vizau teritoriile turce, Kars şi Ardahan. Mai mult, tătarii din Crimeea, prin legăturile lor etnice şi istorice cu Turcia, puteau reprezenta pentru sovietici, o posibilă « coloană a Va », în eventualitatea unui conflict cu  Ankara.
            1. Cadrul teoretic de analiză
Astăzi există diferenţe de opinii în ceea ce priveşte dimensiunile exacte ale represiunii staliniste. Aceste divergenţe sunt de înţeles în conjunctura fostei URSS, marcată de imposibilitatea accesului la documentele din arhive. De mai mulţi ani după destrămarea imperiului sovietic, cercetători individuali sau echipe de cercetare din fostul spaţiu sovietic, dar şi din lumea întreagă au început să studieze unele fonduri arhivistice până nu demult secrete, privind organele de represiune staliniste. În acelaşi timp, demersul lor de pionierat a fost extrem de dificil din cauza dispersării acestor fonduri şi a necesităţii unei munci asidue de clasificare.
În afara surselor scrise, un alt tip de document, atât de detestat de către regimul sovietic s-a dezvoltat după 1991: mărturiile orale. Mulţi dintre supravieţuitorii tătari ai marii deportări din mai 1944 au început să-şi dezvăluie experienţele traumatice, atât cele individuale cât şi cele colective prin interviuri sau  discuţii cu specialişti, journalişti, posturi de radio sau de televiziune. Cei mai interesaţi în recuperarea memoriei individuale şi colective a marii deportări sunt în mod normal intelectualii din Crimeea sau din exil şi specialiştii turci. Aceasta explică faptul că majoritatea mărturiiilor orale ale supravieţuitorilor deportării au fost publicate în limba turcă sau tătară. Unele dintre ele au fost traduse ulterior în principalele limbi de circulaţie internaţională. Mărturiile orale reprezintă o sursă alternativă la versiunea oficială sovietică, în vigoare până în 1991.
Vom pleca de la acest studiu de caz pentru a formula şi a verifica unele ipoteze referitoare la articulaţiile complexe privind utilizarea trecutului şi a memoriei istorice în procesele de reconstrucţie identitară ale diverselor grupuri etnice, în contextul unei societăţi post-totalitare.
În primul rând, utilizarea metodelor şi tehnicilor istorice specifice de analiză şi de interpretare a surselor scrise şi orale, permit confruntarea a două versiuni ale evenimentului derulat în mai 1944. Părţile de factură istorică privind versiunea sovietică, consemnată în documentele de arhivă şi versiunea tătară, cuprinsă în fragmentele de relatări de viaţă ale unor supravieţuitori ai deportării, oferă posibilitatea reconstituirii evenimentelor în multiplele sale dimensiuni şi de o manieră mult mai obiectivă. În cazul celor doua tipuri de surse, este vorba de documente primare, de arhive şi orale, chiar dacă ele au fost culese şi publicate de specialişti sau centre de cercetare. Reconsiderând aceste documente « brute », putem realiza o interpretare obiectivă.  Această etapă preliminară are scopul de asemenea de a pune în context evenimentul supus analizei şi are rolul de a mobiliza trecutul şi memoria istorică tătară crimeeană în lupta simbolică cu versiunea sovietică.
Arhivele sovietice disponibile până în prezent conţin stenograme, telegrame, procese-verbale şi documente statistice emise în acea vreme de către înaltele oficialităţi ale statului sovietic. Analiza lor critică (externă şi internă) se realizează prin tehnici istorice.
Analiza externă a textelor oficiale ţine seama de condiţiile lor de creaţie, în contextul sfârşitului celui de-al Doilea Război mondial. Autenticitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. Problema care se pune este că în contextul războiului, credibilitatea unor astfel de informaţii poate deveni îndoielnică. Stilul documentelor este unul militar, ierarhic, specific raporturilor între conducători şi subordonaţi.  Florin Ţurcanu avertizează că trebuie evitată capcana jurnalistică care s-a dezvoltat în spaţiul fostei URSS şi al Europei de Est, după prăbuşirea comunismului. Secretomania care a caracterizat orice formă de comunicare în perioada regimului totalitar a generat, după dispariţia acestuia, la o prezentare superficială şi dezordonată de documente în presa scrisă şi în media audio vizuală, adesea fără o delimitare între fenomenul de vulgarizare şi cercetarea ştiinţifică (Ţurcanu, 2000: 84). R. Koselleck arata la rândul său că « sursele nu fac prin ele însele, pur şi simplu ca o povestire să poate fi considerată istorie » (1990 : 185).
Analiza critică internă de conţinut a documentelor oficiale oferă informaţii asupra autorităţilor sovietice care au pregătit şi au executat operaţiunile de deportare, asupra dimensiunilor şi, ceea ce este mai interesant, asupra tentativelor autorităţilor staliniste de a construi un sistem de justificare pentru aceste măsuri. Documentele pun accentul asupra actelor de « trădare » ale tătarilor din Crimeea, justificându-se astfel măsurile de deportare ale acestora ca o reacţie logică, de auto apărare. În ceea ce priveşte deportarea în sine, documentele sovietice susţin că au fost luate toate măsurile pentru un transport « normal » şi nu precizează nimic referitor la victimele acestei operaţii. Analiza documentelor oficiale permite reconstituirea schemei documentului, lanţul de evenimente, relaţiile cauzale între fapte, elementele calitative şi cantitative,  corelaţiile  statistice între documente sau în raport cu alte tipuri de surse.
În ceea ce priveşte sursele orale, mărturiile inserate de-a lungul studiului constituie fragmente de interviuri sau de povestiri de viaţă  ale supravieţuitorilor deportării, centrate fie pe experienţa dezrădăcinării, fie asupra « şocului de reîntoarcere » în Crimeea, într-un alt context politic, social şi cultural. Aceste mărturii au fost realizate într-un anume context istoric, într-un moment de criză identitară pentru tătarii crimeeni, după implozia URSS şi resuscitarea naţionalismelor locale în Caucaz şi în Asia centrală. Am utilizat sursele orale ca pe o formă de explorare a memoriei individuale şi comunitare a câtorva oameni obişnuiţi, în vârstă de cel puţin 65 de ani, de profesii diferite, provenind atât de la oraşe cât şi de la sate, fiecare cu ierarhia sa de valori. Unii dintre aceştia exprimă trauma dezrădăcinării din regiunile lor natale, sentimentul de neputinţă, de teamă şi de incertitudine în faţa fatalităţii istorice, durerea pentru pierderea unuia sau mai multor membri ai familiilor şi a bunurilor lor, ruptura profundă faţă de vechile sociabilităţi locale (vecini, prieteni), nostalgia pentru patria lor. Alte marturii se referă la încercările de reîntoarcere în Crimeea, în timpul regimului sovietic post-stalinist, persecuţiile şi refuzul autorităţilor de a-i recunoaşte  ca etnie tătară.  În sfârşit, o altă categorie de surse orale privesc reîntoarcerea a sute de mii de tătari din exilul forţat în Crimeea, dificultăţile de reintegrare, sărăcia, barierele birocratice sau animozităţile populaţiei rusofone, eforturile de reconstrucţie a identităţii lor etnice, etc. Percepţii adesea subiective şi emoţionale, mărturiile orale exprimă o imagine ascunsă a războiului, cu dramele sale individuale şi colective. Fragmentele de mărturii orale oferă informaţii privind viaţa cotidiană a tătarilor crimeeni în locurile de exil şi asupra eforturilor lor de a se adapta. Ne putem imagina astfel că viaţa şi-a urmat traiectoria sa inexorabilă, dar că alienarea, ruptura identitară şi durerea pentru pierderea  apropiaţilor şi a coeziunii etnice au marcat viaţa deportaţilor, interiorizându-se în ei înşişi. Locurile de deportare au fost percepute mai degrabă ca  « non-locuri ».
Aceste câteva experienţe traumatice trăite pot fi extrapolate printr-un joc de scale şi printr-o reflexie deductivă, la nivelul a sute de mii de tătari crimeeni, mulţi dintre aceştia morţi în timpul deportării sau în locurile de exil. Demersul comparativ al acestor mărturii permit construirea unei « cronici » colective şi « legitimarea » acţiunilor prezente. Analiza biografică este folosită între alţii de către Carlo Ginzburg care o numeşte  « microistorie ». Studiul analitic al « jocului de scale » este perceput ca o operaţie experimentală care privilegiază cunoaşterea caracterelor particulare, de la praxis-ul individual până la cele mai largi generalizări. Acesta pune accentul pe vieţile individuale şi asupra evenimentelor trăite (Ginzburg şi Poni, 1981: 46).  Reducerea scalei de observare nu-şşi propune de a studia obiecte mici, ci de a analiza obiectele în miniatură (Giovanni, 2001 : 111). Este vorba de o « anthropologizare » a istoriei, de punere în evidenţă a dramelor existenţiale, după percepţiile « actorilor ». Trecutul lor trăit, reprezentările despre lume, prin care aceştia explică sau justifică acţiunile lor, precum şi condiţiile concrete în care  existenţa lor are un caracter performativ, reprezentând tot atâtea nivele de interpretare utilizate în microistorie (Bensa, 1996). Din punct de vedere sociologic, metoda biografică permite să se sesizeze medierile între autoreferenţialitate şi autoreprezentare a « sinelui » şi de « noi », în raport cu alţii, alterităţile, dinamica schimburilor, recreerea unui ţesut etnic şi social împreună cu alţi tătari crimeeni reveniţi în patrie,  precum şi recuperarea specificităţii.
După părerea noastră, este necesară prudenţa în ceea ce priveşte datele statistice ale deportării, atât cele aparţinând cercetătorilor ex-sovietici cât şi a celor turco-tătari. Însă, dincolo de cifre şi de statistici, ni se pare mult mai interesant de a investiga memoriile individuale şi colective ale acestui eveniment tragic al istoriei tătare precum şi modul în care aceste memorii servesc sarcinilor din prezent, în procesul de reconstrucţie identitară a acestei etnii.
După deportarea în diverse regiuni ale fostei URSS, tătarii din Crimeea au suferit un proces de asimilare. Prin « asimilare etnică » înţelegem procesul prin care un grup, supus unui regim constrictiv, începe să-şi piardă limba, religia, obiceiurile, tradiţiile şi alte trăsături culturale şi să adopte elemente ale culturii dominante în care trăieşte.

Conceptul de « identitate etnică », opus celui de « asimilare etnică », a apărut în a doua jumătate a secolului al XIXlea. Există două teorii în ceea ce priveşte sensul conceptului.  Unul dintre ele privilegiază elementele fixe, legate de limbă, religie, teritoriu şi istorie, în timp ce celălalt pune accentul pe dimensiunea subiectivă, asupra conştiinţei de apartenenţă la un anume grup etnic ca un element definitoriu. Demersul nostru analitic se ataşează la prima perspectivă care ni se pare mai obiectivă. Vom utiliza deci conceptul de « identitate etnică » într-o viziune dinamică şi nu ca pe un dat permanent. Identitatea etnică se construieşte şi se reconstruieşte în permanenţă, în funcţie de contextele istorice şi de momentele de ruptură sau de criză, pornind de la suporturi identitare stabile (nume, limbă, credinţă, istorie şi tradiţii). În acest sens,  conceptul de « identitate » este legat, conform lui Bogumil Koss, de cel de memorie: « (re)construcţia identitară reprezintă un proces care presupune un <lucru de memorie> continuu, un efort de amintire pentru a construi o <cronică istorică >, pornind de la un text, fie el o povestire sau o imagine » (1996 : 203). Acest concept este analizat în acelaşi timp din punct de vedere individual şi colectiv pentru tătarii din Crimeea. Între identitatea individuală şi cea colectivă există relaţii complexe şi multiple articulaţii, atât din punct de vedere diacronic cât şi sincronic care privesc recuperarea, conservarea şi transmiterea generaţională a patrimoniului cultural etnic. Identitatea etnică este un produs al conştiinţei ca o realitate subiectivă, constitutită prin participarea individului la procesele sociale ale grupului sau prin identificare etnică. Ea este o instanţă pluralistă şi ierarhizată, rezidă în numeroase  « locuri de identitate », de unde derivă necesitatea de a confrunta şi de structura mărturiile individuale. Ne întrebăm dacă există o discontinuitate reală între trecut şi prezent, dacă tătarii din Crimeea sunt capabili să-şi asume propria istorie de o manieră performativă  şi dacă au capacitatea de a efectua o « muncă de memorie » pentru a-şi însuşi trecutul lor recent. Conceptul este perceput într-un raport diacronic, în raport cu o identitate trecută şi pierdută în urma avatarurilor războiului, o identitate actuală şi una de viitor, în curs de edificare pentru tătarii crimeeni, ca şi într-un raport sincronic, vizând dinamica relaţiilor dintre tătarii crimeeni şi celelalte etnii, în Ucraina actuală.
            2. Avatarurile istoriei : tătarii din Crimeea, victime sau trădători ?
Conducătorii sovietici responsabili de executarea ordinului lui Stalin, de deportare rapidă a tătarilor crimeeni şi a altor naţionalităţi din Caucaz, au schimbat între ei, în perioada aprilie-mai 1944, o serie de telegrame, descoperite mai tarziu în arhivele KGB. Comisarul poporului al URSS pentru Afacerile Interioare, Beria, informa direct pe Stalin asupra derulării operaţiilor. Beria la rândul său era informat în mod regulat prin deputaţii din Crimeea, I. Kobulov şi B. Serov (Bugai, 1996:110).
          La 25 aprilie 1944, printr-o telegramă, Beria transmitea lui Stalin informaţii asupra situaţiei din Crimeea  (1996 :110). În documentul ultrasecret, se estima că din totalul populaţiei Crimeii, de 1 126 000 persoane, înainte de începutul celui de-al Doilea Război mondial, 218 000 erau tătari. Beria preciza de asemenea că după ocuparea peninsulei de către nazişti, sovieticii arestaseră 1 178 de tătari, colaboratori ai nemţilor. Aceste colaborări, explica el, se realizau prin intermediul membrilor Comitetului Naţional Tătar, sub conducerea lui D. Abdureşhidov. Şeful securităţii URSS îl acuza de a fi recrutat  « spioni » pentru a lucra în spatele frontului, mobilizând voluntari pentru a participa în Germania la crearea şi la finanţarea  diviziilor de tătari şi de asemenea la deportarea sovieticilor, în taberele de muncă.
La 10 mai 1944, Beria trimitea o nouă telegramă la Kremlin, prin care preciza că « agenţii NKVD şi NKGB încercau să descopere şi să aresteze agenţii inamici, trădătorii de patrie, colaboratorii nemţilor şi alte elemente antisovietice din Crimeea » (1996 : 112). La 7 mai 1944, NKVD arestase 5 381 de persoane, presupuse a se afla în legătură cu mişcarea tătarilor crimeeni (1996: 114). În aceste acţiuni represive, organele de securitate sovietice confiscaseră 5 995 de puşti, 337 de arme automate, 250 de arme semi-automate, 31 de mortiere şi o mare cantitate de grenade şi de muniţii. Conform informaţiilor furnizate de către Beria, numai în cursul anului 1944, aproape 20 000 de tătari crimeeni dezertaseră din Armata Roşie şi luptaseră alături de germani (1996: 114). Prin urmare, preciza telegrama, din cauza acţiunilor « trădătoare » ale tătarilor crimeeni, NKVD va colabora strâns cu Kremlinul şi va aştepta decizia de deportare  a întregii populaţii tătare crimeene în Uzbekistan. Beria sugera că deportarea acestora trebuia să se realizeze în taberele de muncă, kolhozuri, sovkhozuri, în industrie şi în construcţii. Se prevedea că perioada de realizare a operaţiilor  să fie cuprinsă de la 20-21 mai până la 1 iulie 1944. Se înţelege din text că pregătirile pentru deportare erau în fază avansată.
Celebrul decret secret sovietic nr. 5859 (Conquest, 1970 : 245), emis de Comitetul de Stat pentru apărare al URSS, la 11 mai 1944, la Kremlin, reprezenta decizia lui Stalin de deportare a tătarilor din Crimeea. El constituia în acelaşi timp o descriere detaliată a modului în care a fost planificată şi îndeplinită această operaţie. Decretul repeta acuzaţiile formulate în telegramele precedente de către Beria, privind presupusele colaborări ale tătarilor crimeeni cu ocupantul german. În preambulul acestui document se preciza că un mare număr de tătari din Crimeea dezertaseră din Armata Roşie, servind ca voluntari în unităţile naziste. Aceştia organizau acţiuni punitive asupra partizanilor sovietici, omorându-i, luându-i prizonieri sau trimiţându-i în Germania, în taberele de muncă. La acestea se adauga acuzaţia că tătarii crimeeni încercau să fondeze un stat independent în peninsulă. Pentru a pedepsi aceste « acte trădătoare », tătarii din Crimeea erau vizaţi în planurile de deportare în masă, inclusiv femeile şi copiii. Este surprinzător că documentul sovietic nu foloseşte deloc termenul de « deportare » ci pe acela de « strămutare ». Conducătorii de la Kremlin susţineau că la plecare, fiecare familie de tătari primise hrană suficientă, pături şi alte furnituri. De asemenea, preciza documentul sovietic, un medic, două asistente medicale şi tot felul de medicamente au fost prevăzute pentru fiecare vagon de deportaţi pentru a le asigura un bun « voiaj ». În decret se menţiona de asemenea ca autoritatile uzbece au primit o serie de instrucţiuni conform cărora, urmau să asigure la sosirea lor, locuinţe, terenuri şi slujbe.
La 16 mai 1944, Beria trimitea o altă telegramă lui Stalin şi Molotov referitor la actiunile NKVD în Crimeea (Bugai, 1996 : 117). Acesta continua arestările elementelor antisovietice şi proceda la confiscarea armelor şi muniţiilor de la populaţia tătară. Până la 16 mai 1944, NKVD arestase 6 452 de tătari, printre care 657 de « spioni » şi confiscase 39 de mortiere, 449 de arme automate, 532 de arme semi-automate, 7 238 de puşti, 3 657 de mine, 10 296 de grenade şi  280 000 de gloanţe. La 16 mai 1944, planurile de deportare a tătarilor crimeeni erau practic terminate.
La 18 mai 1944, Beria informa Kremlinul asupra derulării, în timpul dimineţii, a operaţiei de deportare în masă de către NKVD a tătarilor din Crimeea (1996 : 117). În prima parte a zilei, NKVD-ul divizase un  număr de 48 000 de tătari în 25 de grupe pentru a fi trimişi în colonii speciale, în Uzbekistan.
            În ziua următoare, 19 mai, o altă telegramă a lui Beria către Stalin, reprezenta un alt raport al NKVD asupra derulării Operaţiilor speciale de deportare a tătarilor crimeeni (Zemstkov, 1995: 123). Conform acestuia, la sfârşitul zilei, 165 515 de persoane au fost ridicate din localităţile lor şi strânse în gările din Crimeea. După o selecţie  prealabilă, 136 412 de tătari au fost ambarcaţi în vagoane de tren şi trimişi  spre destinaţiile de exil. Se preciza în acelaşi timp că operaţiile erau în plină desfăşurare. Diferenţa de aproape 30 000 de tătari a fost trimisă în lagărele de muncă.
La 20 mai 1944, Kobulov şi Serov informau pe Beria asupra sfârşitului operaţiei de deportare a tătarilor crimeeni (1995 : 127) :
 « Vă anunţăm că operaţia de deportare a tătarilor crimeeni care a început la 18 mai, aşa cum aţi cerut este practic încheiată, azi, 20 mai 1944, la 16h00. Din totalul de 173287 de persoane care au fost deportate prin ambarcarea lor în 67 garnituri de tren. Deja 63 de garnituri pline cu tătari sunt în drum spre destinaţie şi alte patru garnituri vor pleca azi. În plus, 6 000 de tătari crimeeni, conform planului, aşteaptă a fi mobilizaţi şi a fi trimişi  la bazele militare de la Suriev, Rubinsk şi Kuibyshev. Un contingent special de muncă, de
5000 tătari, la cererea lor [sic!] trebuie de asemenea trimisă la Moscow-Ugol, conform unei rezoluţii secrete anterioare (nr. 1123 din 10 ianuarie 1942). Deci, în total 190 044 de tătari vor fi deportaţi ».
         În timpul deportării tătarilor din Crimeea, NKVD-ul arestase încă 1137 de « elemente antisovietice » (în total, de la începutul operaţiilor, 5 989 de persoane) (1995 : 129). Ei au confiscat alte 10 mortiere, 173 de arme automate, 192 de arme semi-automate, 2 650 de puşti şi 46 603 de gloanţe. Totalul armamentului confiscat de la începutul operaţiunilor NKVD consta, după statisticile acestei odioase instituţii, în 49 de mortiere, 622 de arme automate, 724 de arme semi-automate,  9888 de puşti şi 326 887 de gloanţe. Beria i-a trimis lui Stalin, în timpul aceleaşi zile de 20 mai,  informaţiile primite din Crimeea, conform cărora  NKVD-ul deportase aproape toată populaţia tătară crimeană în numai trei zile.
Printre tătarii deportaţi, mulţi luptaseră în unităţile Armatei Roşii şi unii fuseseră chiar membri ai PCUS sau ai Komsomolului (Bugai, 1996 : 125). Astfel până în martie 1944, 8 995 luptaseră în Armata Roşie, 524 ca ofiţeri, 1 392 ca sergenţi şi 7079 ca soldaţi. 742 fuseseră membri ai PCUS iar 1 225 ai Komsomolului (asociaţia sovietică a tineretului). Din totalul populaţiei tătare deportate, 151 604 au fost trimişi în Uzbekistan iar restul în alte regiuni ale  URSS (Kazakhstan, Tadjikistan, Siberia) (Bugai, 1996 : 126).
Mulţi militari sovietici, participanţi la această « operaţie de succes », cum a fost considerată de către autorităţile sovietice, acţiunea de deportare a tătarilor crimeeni din mai 1944, au fost decoraţi cu distincţii şi medalii, la 19 iulie 1944  (23000 de soldaţi şi de ofiţeri şi aproape 9 000 de agenţi NKVD) (1996 : 131). Pe plan juridic, Republica Socialistă Sovietică a Crimeii a fost dizolvată printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, la 30 iunie 1945 (1996 : 132).
            3. Avatarurile memoriei: supravieţuitorii deportării îşi amintesc
Documentele din arhivele sovietice aduc puţine precizări în ceea ce priveşte consecinţele acestor « operaţii ». Unele din ele sunt utile totuşi pentru a evalua dimensiunile deportării în coloniile de muncă sau în lagărele de prizonieri. Această secretomanie şi acest vid informaţional privind condiţiile de deportare în noile regiuni de rezidenţă ar putea fi acoperite printr-un alt tip de documente, puţin utilizate în timpul regimului totalitar comunist: sursele orale. Acest gen de surse, confruntate cu cele scrise, permit reconstituirea evenimentelor din mai 1944, ţinând cont de o altă versiune în raport cu cea oficială sovietică. Aceste mărturii sunt necesare pentru a realiza o analiza pertinentă, debarasată de subiectivitate şi de exagerări. Nu trebuie uitat că ele au fost produse în contextul actual al societăţii ucrainiene şi că ele răspund anumitor sarcini identitare ale etniei tătare din Crimeea. Conform mărturiilor supravieţuitorilor, în regiunile de deportare, tătarii crimeeni n-au gasit nimic din ceea ce autorităţile sovietice menţionaseră în documentul secret. Aceştia îşi amintesc de şocul dezrădăcinării din regiunile natale, de condiţiile de deportare şi de viaţa din lagărele de muncă. Traseul a fost o « călătorie a morţii », cu o durată de trei-patru săptămâni, în 67 de convoaie de tren, în vagoane de marfă sau pentru vite, înghesuiţi la maximum. Marea majoritate a deportaţilor erau femei, copii, invalizi şi alte persoane în vârstă căci majoritatea bărbaţilor erau plecaţi pe front. Moartea a lovit în special bătrânii, bolnavii şi copiii. Acestia au murit epuizaţi, de sete sau sufocaţi în vagoane din cauza lungilor trasee fără oprire. Cadavrele intrau în descompunere în vagoanele suprapopulate. La opririle în gări, foarte rare şi scurte, morţii erau abandonaţi pe câmp sau la marginea căii ferate fără a fi înmormântaţi. În raport cu predecesorii săi, ţarii Petru cel Mare şi Ecaterina a IIa, Stalin a fost mult mai categoric în ceea ce priveşte dimensiunile deportării tătarilor din Crimeea. Ordinul său era clar: « Crimeea fără tătari! » (1996 : 89).
Procentul ridicat de mortalitate în rândul tătarilor originari din Crimeea, în coloniile de deportare este recunoscut chiar de către unele documente sovietice : 14 % numai în primul an şi jumătate (Bugai, 1994 : 37). Principalele cauze ale deceselor au fost bolile infecţioase şi malnutriţia. De la 21 mai 1944 până la 1 ianuarie 1945, 13 592 de tătari crimeeni au murit pe drum sau în coloniile speciale şi, începând de la 1 ianuarie 1945 până la 1 ianuarie 1946, alţi 13 183 au decedat. La 5 decembrie 1944, colonelul Kuzneţov, şeful Secţiei Lagăre Speciale NKVD, scria lui V.V. Chernyshov pentru a-l informa asupra unei posibile epidemii de tifos printre deportaţii crimeeni.
La 1 ianuarie 1953, 165 259 de tătari originari din Crimeea se găseau încă în lagărele de munca: în Kazahstan (2 511), Uzbekistan (128 348), Tadjikistan (6 711), Başkiria (299), în regiunea Tula (2 846), Kirov (8), în RSSA Maris (7 652), Kostroma  (2243), Moscova (706), Kubişhev (663), Kirghizia (366), Kemerovo (209), Molotov (8438), Sverdlovsk (2 488) şi în alte regiuni (1 771) (Bugai, 1994 : 63).
Iată numai câteva fragmente de interviuri care, printre multe altele, reflectă dimensiunile şi condiţiile în care s-au produs evenimentele din mai 1944.
1. Nuriye Ismailova, o femeie în vârstă de 80 de ani, locuia cu familia sa, în mai 1944, la Belogorsk, o mică localitate situată la 50 km de Simferopol :
 « La 3h00 dimineaţa [18 mai 1944], doi soldaţi [sovietici] au bătut la uşă. Eram cea mai mare dintre fete. Mai aveam patru surori mai mici. Soldaţii ne-au zis că aveam 15 minute pentru a ne pregăti de călătorie. Tata ne-a reamintit atrocităţile armatei germane şi modul în care au fost strânşi evreii pentru a fi exterminaţi. El era convins că soldaţii sovietici vor face acelaşi lucru cu noi. De aceea ne-a zis să nu luăm mare lucru cu noi, pentru că ei [sovieticii] ne vor împuşca pe toţi. Am luat numai hainele cu care eram îmbracaţi. Într-o singură noapte [17/18 mai], cea mai mare parte a tătarilor din satul nostru a fost strânsă şi înghesuită în camioane până la gară. Apoi, am fost urcaţi în vagoane de marfă sau de vite. Când am ajuns în Uzbekistan erau 40 de grade Celsius, o căldură de neimaginat. Eu sunt singura supra- vieţuitoare din familie. Tata, mama şi surorile mele au murit cu toţii, unul după altul ».
Azi, Nuriye Ismailova a revenit cu familia sa în  Crimeea şi trăieşte în localitatea sa natală, Belogorsk.
2. Sewki Anefiev, un alt supravieţuitor al Surgunului, avea 16 ani în mai 1944 şi locuia cu familia sa la periferia Simferopolului. La data deportării [18 mai], tatăl său era pe front. Soldaţii sovietici le-au lăsat maximum 30 de minute pentru a strânge câteva bunuri şi un pic de hrană. După aceasta, au fost îmbarcaţi în camioane, el şi alţi patru membri ai familiei, alături de alţi vecini. Au fost depuşi pe un câmp unde era amenajat un « centru de colectare » :
« Era o ploaie liniştită…» îşi aminteşte Şewki Anefiev de « noaptea cea mai dramatică a naţiunii tătare [17/18 mai 1944]. Eram înconjuraţi de o mulţime de soldaţi înarmaţi, cu puştile în poziţie de tragere. Ei ne-au interzis orice mişcare. Am aşteptat ore întregi sub ploaie, înmărmuriţi. Auzisem vorbindu-se despre exterminarea evreilor de către nazişti şi credeam că vom avea aceeaşi soartă. În cele din urmă, mai târziu au sosit multe camioane care au început a ne conduce câtre o cale ferată, unde ne aşteptau două convoaie lungi de vagoane de marfă. În vagonul nostru erau 85 de persoane. Convoiul s-a pus în mişcare a doua zi dimineaţa. În timpul călătoriei către stepele Asiei centrale, o femeie din vagonul nostru a născut. Copilul n-a trăit mult timp. Cadavrul său a fost luat de către soldaţii sovietici şi aruncat pe câmp, sub privirile disperate şi neputincioase ale mamei şi ale celorlalţi deportaţi ».
3. Zarema Trofinova şi Alim Usinov sunt doi artişti tătari, de asemenea originari din Crimeea. Zarema avea patru ani când ea şi părinţii săi au fost deportaţi în Uzbekistan. Soldaţii nu le-au permis să meargă să-l caute pe fratele mai mic, în vârstă de şase ani, care era la grădiniţă. De atunci n-au mai ştiut nimic de el. Alim, deportat şi el de asemenea foarte tânăr, a fost crescut după război într-un orfelinat, de asemenea în Uzbekistan. Ajuns la maturitate, el s-a interesat şi a aflat că părinţii săi muriseră în timpul deportării. Amândoi s-au reîntors în Crimeea printre primii, în 1991.
4. Iskender Ablaev, 74 ani, îşi aminteşte cum el şi familia sa au avut numai 15 minute pentru a-şi strânge lucrurile şi a părăsi casa lor din apropiere de Bahcesaray :
 « N-am putut lua cu noi nimic, numai hainele de pe noi, fără hrană, nimic. Ei ne-au înghesuit în camioane [soldaţii sovietici], ne-au condus până la gară şi ne-au urcat în vagoane. Nu-mi mai amintesc exact, dar cred că am călătorit aproape 17 zile spre Asia centrală. Unii au murit în timpul călătoriei, dar familia mea a supravieţuit. Părinţii mei au fost trimişi la o fermă colectivă pentru a munci ». 

Iskender Ablaev şi familia sa s-au reîntors de asemenea în Crimeea, în 1993.

            4. Lungul drum către recunoaşterea oficială ca etnie 

În timpul erei Hrusciov în 1954, Crimeea, parte a RSFS Ruse a fost anexată la RSS Ucraina. După moartea lui Stalin şi denunţarea cultului personalităţii sale prin faimosul raport, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret (28 aprilie 1956), în urma căruia actul de deportare a fost recunoscut ca « abuziv şi discriminatoriu ». Cu această ocazie au fost eliberaţi 178 454 de tătari crimeeni, balkari, turci, kurzi şi hemsili. O serie întreagă de restricţii cu privire la tătarii din Crimeea au fost anulate, dar foştii deportaţi n-au primit dreptul de a reveni în patria lor (în tătară, Yaşil Yurt - Patria Verde), nici restituirea proprietăţilor şi a altor bunuri confiscate de către regimul stalinist. De asemenea, tătarii din Crimeea, nu au fost recunoscuţi ca etnie distinctă. Era vorba doar de o recunoaştere morală din partea autorităţilor sovietice, în ceea ce priveşte abuzurile comise de regimul stalinist în mai 1944. Această recunoaştere parţială se înscria în limitele aceluiaşi regim comunist şi avea un rol mai degrabă propagandist, în conjunctura războiului rece de « diabolizare » a guvernului precedent al lui Stalin. Stigmatul de « trădător » atribuit tătarilor crimeeni în 1944 a fost menţinut.
În acelaşi an (1956), tătarii au înfiinţat în exil « Mişcarea Naţională a Tătarilor din Crimeea », cu filiale în toată lumea. În ceea ce priveşte modalităţile de acţiune a acestei mişcări, s-ar putea distinge, începând din 1956 şi până astăzi, patru etape :

Prima perioada s-a caracterizat mai ales prin acţiuni individuale ale foştilor deportaţi tătari, puţin organizate şi fără mare eficacitate în raport cu aşteptările. Petiţii, scrisori, apeluri au fost redactate în special de către tătarii care în timpul râzboiului fuseseră membri PCUS sau Komsomol. 
A doua etapă corespunde unei maturizări a mişcării. Acţiunile sale au fost mai bine organizate şi ele au atras multe adeziuni. După mulţi ani de proteste, de petiţii şi de manifestaţii, la 5 septembrie 1967, această etnie a fost recunoscută oficial printr-un decret Prezidiului Suprem al URSS, că distinctă în Crimeea : « 1. Anulează secţiunea privind deciziile organelor de stat care contin acuzaţii indiscriminatorii şi respect pe cetăţenii de naţionalitate tătară care trăiesc în Crimeea. »
Cu toate acestea, după septembrie 1967, autorităţile sovietice nu au ridicat restricţiile pentru tătarii crimeeni de a se întoarce în patrie. Acest decret prevedea drepturi egale pentru tătari cu ceilalţi cetăţeni sovietici, însă…numai în regiunile de deportare, în special în Uzbekistan :
« Menţionăm că tătarii care trăiau în Crimeea să aibă drept de adăpost în Uzbek şi în alte republici unionale; ei se vor bucura de toate drepturile ca toţi cetăţenii sovietici, de a lua parte la viaţa publică şi politică, de a fi aleşi şi de a alege deputaţi în Sovietul Suprem şi în sovietele locale de deputaţi ai poporului muncitor, de a lucra în posturi de răspundere în Soviete, economie, şi organele de partid, posturi de radio pentru, să fie editat un jurnal în limba naţională, şi alte măsuri culturale vor fi luate .(…) » (Conquest, 1970 : 202)
          Decretul asigura de asemenea foştilor deportaţi unele compensaţii economice. Aceste drepturi au rămas totuşi, pentru marea majoritate a tătarilor crimeeni, numai la nivel teoretic.
Iată mărturia unei femei în vârstă, deportată împreună cu familia sa în Uzbekistan, în mai 1944, care a încercat să revină în Crimeea, în timpul regimului sovietic al lui L. Brejnev. Kaska Vedgie, originară din oraşul Belogorsk, îşi aminteşte de calvarul său : 
 « În 1966, am dorit să revenim în Crimeea. Ni s-a interzis atunci şi am decis să fugim. Am reuşit să ajungem până în Kuban, în regiunea Krasnodar. În 1968, am plecat cu toată familia mea la Moscova pentru a participa la manifestaţiile tătarilor crimeeni din Piaţa Roşie. În anul următor [1969], am plecat din nou spre patrie. Am ajuns la 24 aprilie şi cu dificultate am cumpărat o casă de la nişte ruşi. După numai o lună, într-o noapte, aproape de ora două, miliţia a bătut la poarta noastră. Miliţienii au spart porţile şi ferestrele. Ei au aruncat apă rece asupra celor cinci copii care dormeau, traumatizându-i pentru toată viaţa. Soţul meu a fost arestat. Eu şi copiii am fost forţaţi să urcăm într-o maşină care ne-a condus până la gară din Simferopol pentru a ne îmbarca într-un tren cu destinaţia Kuban. Ca în mai 1944. Am reuşit să ne sustragem vigilenţei  miliţienilor şi am coborât după numai câteva staţii. După două zile, am sosit din nou în Crimeea. Timp de şase luni, am rămas ascunşi la prieteni, în depozite sau în case părăsite, primind hrană din partea unor persoane de omenie care s-au expus astfel la mari riscuri. Am fost arestaţi din nou şi expulzaţi din Crimeea. Am revenit după câteva luni. N-am mai fost expulzaţi dar calvarul nostru a continuat. Timp de doi ani, am fost ameninţaţi cu moartea aproape zi şi noapte. Eram des treziţi prin bătăi violente în poartă de către miliţieni şi agenţii securităţii. Unul din copiii nostri a murit ca urmare a unui şoc, într-o noapte când un miliţian a venit ca să ne intimideze. ».
Prezentăm acum un mic fragment dintr-un document-manifest important, redactat şi semnat de către tătarii din Crimeea, deportaţi din patria lor în mai 1944: Apelul reprezentanţilor poporului tătar către întreaga lume (2 iunie 1968). După ce amintea condiţiile insuportabile ale deportării, Apelul preciza :
 « (…) În acelaşi timp, autonomia naţională a fost anulată, cultura naţională complet distrusă, monumentele noastre demolate, mormintele strămoşilor noştri rase de pe suprafaţa pământului. Timp de 12 ani, noi am trăit în exil şi am fost discriminaţi. Copiii noştri s-au născut în exil, am fost etichetaţi ca trădători şi incredibile poveşti au fost publicate despre noi pentru a fi citite de către poporul sovietic. În timpul acţiunilor noastre, trei milioane de semnături au fost strânse în toată URSS. Aceasta înseamnă că fiecare tătar crimeean a depus semnatura sa pe zece petiţii. Acest apel aparţinând a 300 000 de tătari multiplicate de zece ori s-a dovedit a fi fără rezultat. Nici o autoritate guvernamentală nu ne-a răspuns; nici un ziar sovietic n-a menţionat lupta noastră.»
Perioada 1969-1987 s-a caracterizat printr-o recrudescenţă a violenţei din partea autorităţilor sovietice asupra tătarilor crimeeni : arestări în masă, deportări şi chiar asasinate (de exemplu imolarea lui Musa Mamut în iunie 1978). De asemenea, în această etapă s-au afirmat numeroşi dizidenţi în rândurile intelighenţiei tătare, unii recunoscuţi chiar pe plan internaţional (Mustafa Gemilev, Reşat Gemilev, Yuri Osmanov, etc.). Arestarea unor lideri de bază a condus la criza mişcării tătare.
Ultima etapă, din 1987 până în zilele noastre, a coincis cu reformele glasnost şi perestroïka gorbatcheviene. Chiar şi în acest interval, lupta tătarilor din Crimeea n-a fost uşoară. Ca urmare a numeroase presiuni şi acţiuni colective (manifestaţii, proteste, petiţii, apeluri, etc.), la 14 noiembrie 1989, o declaraţie a Sovietului Suprem al URSS a recunoscut în sfârşit « acţiunile criminale ale regimului stalinist ». Ceea ce este mai important este că tătarii crimeeni au obţinut în sfârşit dreptul de a se reîntoarce în patrie. În acelaşi timp, guvernul sovietic a propus un plan de reconstrucţie etnică în Crimeea (planul Yanaev, în noiembrie 1989). Începând cu această declaraţie, evenimentele s-au derulat foarte repede. În 1990, tătarii crimeeni au obţinut dreptul de a se autoguverna prin reînfiinţarea Adunării Naţionale a Tătarilor din Crimeea (Kurultay). În ianuarie 1991, un referendum a stabilit autonomia acestora. Reprezentanţi tătari crimeeni au intrat în parlamentul federal al Ucrainei. Începând cu anii 1988-1990, tătarii crimeeni au început să revină masiv în peninsulă (aproape 250 000). Astăzi, cca 300000 de tătari locuiesc în Crimeea.  Calea către o reconstrucţie identitară a fost astfel deschisă.

        5. Trecutul traumatic al deportării şi sarcinile sale prezente şi de viitor 

        Avem pe scurt, două versiuni ale deportării tătarilor crimeeni din mai 1944 şi de asemenea demersurile lor identitare din timpul regimului sovietic. Se pune întrebarea : pentru ce un astfel de eveniment tragic al istoriei tătarilor din Crimeea şi din al Doilea Război mondial, suscită atât interes azi ?
În cazul Crimeii, nu este vorba azi de o memorie, ci de memorii între care există un decalaj în raport cu modul de percepţie al trecutului istoric. Pe de o parte, există « moştenirea » memorială şi a istoriei oficiale a URSS, reluată de către unii reprezentanţi ai populaţiei ruse majoritare în prezent în Crimeea. Pe de altă parte, sunt memoriile şi istoriile naţionale pe cale de edificare ale diverselor etnii care constitue un mozaic în Ucraina actuală. Frecventele mişcări etnice ale popoarelor din Caucaz de-a lungul secolelor şi în special din ultimele decenii, eternele reamenajari, au creat o  configuraţie etnică şi memorială antagonică şi ca urmare o imposibilitate de stabilire a unei istorii comune în Crimeea.
Memoria tătarilor din Crimeea este deci numai una din memoriile etnice ale defunctei URSS care a avut de suferit în timpul şi după cel de-al Doilea Război mondial. După implozia URSS, în august 1991, se constată printre foştii exilaţi tătari o voinţă imensă de a-şi exprima amintirile : interviuri în mass media, lucrări memorialistice, acţiuni comemorative, organizarea de expoziţii şi muzee, tentative de construire simbolică a unui Panteon al eroilor şi martirilor etniei tătare. Toată această efervescenţă memorială şi comemorativă poate fi explicată, în opinia noastră, prin două motive: pe de o parte datoria morală de a reaminti trecutul traumatic al etniei tătare iar pe de altă parte, sarcinile de construcţie a unui proiect identitar. Între cele două justificări există de altfel o relaţie strânsă, ambivalentă.
În perioada regimului sovietic, n-a existat în mod evident posibilitatea de a face cunoscute public avatarurile deportării. URSS, învingătoare în război şi deci una din beneficiarele marii conflagraţii, a instrumentat trecutul în scopuri politice şi a creat propria sa versiune despre istoria acestuia. Această versiune oficială, difuzată prin toate canalele mass media a « sfărâmat » memoria tătară privind războiul şi a redus-o la tăcere. În toată perioada regimului sovietic, memoria deportării tătare a rămas « latentă », « clandestină », « subversivă »,  ca o « contra memorie » a celei oficiale. Aceste amintiri ale unui « trecut care nu trece » sunt deci remedii împotriva amneziei privind istoria tătară a ultimelor decenii. Cum zicea Paul Ricœur, « funcţia principală a memoriei este acea de recuperare » (Ricœur, 1978 : 234). O memorie « autentică », construită de către un grup « purtător » de amintiri, chiar dacă ea nu reuşeşte întotdeauna să satisfacă nevoia de adevăr absolut, poate cel puţin să contribuie la restituirea evenimentului în toate dimensiunile sale, în aceeaşi măsură triumfală a învingătorilor şi tragică a învinşilor.
Pe de altă parte, sarcinile prezentului, dar şi imperativele viitorului au făcut din fiecare din supravieţuitorii tătari ai deportării mai întâi un « istoric pentru sine » iar apoi, printr-un proces complex, în egală măsură cumulativ şi de sinteză, de confruntare a experienţelor individuale, un « istoric al etniei tătare » a ultimelor decenii. Aceste amintiri « fierbinţi », aceste memorii individuale constituie deci, bazele construcţiei unei memorii colective şi o încercare a da un sens trecutului etniei. Supravieţuitorii tătari ai deportării din mai 1944 au ocazia azi de a împărtăşi membrilor grupului lor etnic, dar şi lumii întregi, suferinţele şi experienţele dureroase, atât de îndelung refulate şi în acelaşi timp de a se « legitima » pentru a revendica în calitate de etnie, drepturile lor individuale şi colective în Crimeea actuală. Memoria deportării este parte organică a istoriei etniei tătare. Amintirile împărtăşite, experienţele comune constituie un liant şi  repere pentru redefinirea unei noi identităţi tătare. Titulatura de « cetăţean sovietic » a fost o creaţie abstractă, fără acoperire nici în plan etnic şi cu atât mai puţin în plan naţional. Cu atât mai mult cu cât, până în septembrie 1967, deportaţii tătari au fost deposedaţi până şi de această construcţie fictivă.
Procesul de reconstrucţie a identităţii se înscrie într-o continuitate  istorică a etniei tătare, sfărâmat de o manieră brutală şi arbitrară, în epoca sovietică. Aceste acţiuni identitare sunt canalizate de către o elită intelectuală din care o bună parte se găseşte încă în exil. Există un anumit decalaj în ceea ce priveşte priorităţile tătarilor reveniţi în Crimeea în raport cu cei rămaşi în diaspora. Pentru tătarii reîntorşi, prioritare sunt revendicările de ordin economic şi social pentru reintegrarea în Crimeea, în timp ce pentru cei din diaspora, predomină solicitările de natură colectivă, politice, morale şi simbolice. Există prin urmare mai multe locuri de construcţie identitară care nu diferă în esenţa lor.
Memoria deportării tătare a creat fracturi în societatea ucraineană actuală, chiar dacă procesele de integrare şi de (re)construcţie identitare a tătarilor crimeeni nu au conotaţii agresive sau de răzbunare. Există două motive principale care crează dificultăţi în aceste procese : resentimentele unor elemente ale populaţiei rusofone, colonizate de către sovietici în perioada dominaţiei lor în Crimeea, majoritară în prezent în Ucraina şi criza economică care traversează această ţară azi. La acestea se adaugă factori deloc neglijabili, ca tensiunile care există între Ucraina şi Rusia în zona Mării Negre asupra delimitării frontierelor şi problema moştenirii fostei flote sovietice de la Sevastopol.
Multe elemente rusofone care se opun procesului actual de reîntoarcere şi de reintegrare a tătarilor în Crimeea sunt foste cadre ale PCUS, militari şi veterani ai celui de-al Doilea Război mondial. Unii dintre aceştia locuiesc în prezent în casele şi deţin proprietăţile agricole ale tătarilor crimeeni, confiscate de către regimul stalinist în mai 1944. În anii 1988-1989, elementele rusofone radicale au generat violenţe în Crimeea atacând şi terorizând populaţia tătară. Începând din 1991, unii dintre ei au escaladat tensiunile şi relaţiile interetnice prin agitaţii în favoarea secesiunii, separarea de Ucraina şi anexarea la Rusia, care a guvernat peninsula până în 1954. Necunoscuţi vandalizează adesea monumentele tătarilor şi profanează cimitirele lor, « locuri memoriale » şi de pelerinaj anual pentru tătarii din Crimeea.
Autorităţile ucrainiene manifestă o mare prudenţă cu privire la rusofoni, în numele unei « armonii » etnice, al stabilităţii politice şi sociale a ţării. Ucraina, cea care a moştenit de « facto » Crimeea de la Rusia, în 1954, nu se consideră responsabilă de deportările din mai 1944. Statul ucrainean, sub presiunea organismelor europeene şi internaţionale au pus în operă o serie de măsuri reparatorii şi compensatorii, de ordin economic şi social. Aflată între două puteri, Rusia şi Ucraina, tătarii crimeeni ţin partea celei din urmă care militează totuşi pentru un stat unitar şi oferă cel puţin garanţii pentru reintegrarea tătarilor şi salvarea identităţii lor etnice.
Din cauza resurselor financiare reduse de care dispune statul ucrainean, au revenit 120000 de tătari în 1990 şi numai 5 000 în 1995. Birocraţia şi corupţia, foarte dezvoltate în această ţară, au întârziat demersurile de obţinere a rezidenţei pentru tătarii reîntorşi în patrie. În prezent, cele mai multe programme de reconstrucţie a infrastructurii economice, politice, educaţionale şi culturale, integrarea tătarilor în Crimeea, se realizează prin organismele internaţionale (ONU, UNESCO, Uniunea Europeană), ţările dezvoltate şi fireşte « patria spirituală », Turcia. Nivelul de viaţă a multor tătari reveniţi în Crimeea este foarte precar.
Preşedintele Adunării Reprezentative a Tătarilor din Crimeea, Refat Chubarov sintetiza pe scurt, în 1996, priorităţile naţiunii tătare crimeene pentru secolul XXI :
« (…) Încercând să ne imaginăm Crimeea în secolul XXI, vrem în primul rând să vorbim despre unii factori care determină acest viitor (…) Primul factor este cel privind trecutul istoric al Crimeii, al doilea este situaţia politică în Crimeea, al treilea este curentul politic, economic şi demografic în actuala situaţie şi al patrulea în opinia noastră este impactul direct asupra dezvoltării viitoare (…) Factorul reprezentat de tătarii crimeeni este viu şi stabilizator pentru situaţia din Crimeea şi îi ajută pe tătari să se reîntoarcă în patrie. (...) »
Iată câteva exemple de tătari reveniţi în Crimeea după anii lungi de deportare si problemele cu care se confruntă aceştia azi :
1. Zarema Trofinova şi Alim Usinov au revenit în Crimeea printre primii, după 1990. Împreună, ei au cumpărat o mică casă de la o rusoaică în vârstă, aproape de Bahçesarai. Pe acest loc, ei şi-au construit ei înşişi un cămin mai mare. Amândoi erau profesori la Academia de Arte din Taşkent. Ei au renunţat la o bună şi stabilă situaţie materială în Uzbekistan, la toate bunurile ce le aveau acolo şi s-au reîntors în Crimeea, unde au reînceput totul de la zero. Ei nu sunt singurii care au procedat astfel. Cei mai mulţi din tătarii care au revenit în patria lor după Sürgun au procedat la fel ca ei. Alim Usinov remarca cu ironie în interviul său, la începutul anilor 1990 : « Uniunea Sovietică se destramă, numai noi tătarii construim ». 
2. Iskender Ablaev şi familia sa au revenit în Crimeea în 1995, dar calvarul lor din cauza dificultăţilor reintegrării a continuat :
 « Nu este o revenire uşoară. Mulţi din supravieţuitorii celui de-al Doilea Război mondial, în special ruşii, au resentimente în ceea ce priveşte reintoarcerea tătarilor. Guvernul local întâmpină dificultăţi în a-i integra, pentru a le atribui terenuri, adăposturi sau slujbe. În ciuda acestor dificultăţi, cea mai mare parte a tatarilor nu regretă reîntoarcerea. Soţia mea a murit la doi ani după revenirea noastră în Crimeea (1997). Eu locuiesc acum cu familia fiului meu, Şhakir (43 ani) într-o mică localitate, Kamenka cu 1 500 de locuitori, aproape de Simferopol. Cei mai mulţi dintre ei sunt săraci. Familia mea are dificultăţi financiare. Ajutorul primit din partea guvernului nu depăşeşte 100 de $ pe lună. Totuşi, eu sunt mulţumit că am revenit în patria mea. Da, sunt acasă. Nu este neapărat uşor, dar este mai bine să trăieşti în propria ta patrie decât într-o ţară străină. Tătarii din Crimeea fac adevărate eforturi pentru a-şi conserva identitatea lor naţională. Unul din elementele cele mai importante este religia. Sunt mândru că fiul meu a ajutat la construirea moscheii din Kamenka (…) ».
« Mulţi tătari au fost smulşi de la credinţă şi tradiţii şi au îndurat un exil crud şi forţat » povesteşte Rustem Chyiogoz, administratorul districtului Bahçesaray, capitala istorică a hanilor Crimeii. Complexul muzeal, format din palate, moschei, fântâni, medresele (instituţie de învăţământ religios musulman) şi mausoleul celebrului han Mangli Ghirai, a fost construit în secolul XVI şi a fost imortalizat în poeme de către marele poet rus, Alexandr Puşkin. Întoarcerea tătarilor  a coincis cu eforturile pentru reconstrucţia complexului distrus de ruşi (loc de memorie a identităţii tătare). Ei au, ca toate popoarele, o istorie, o cultură, figuri proeminente, ca Ismail Gaşpiralî, cunoscut în lumea întreagă.
          Concluzii
Chiar dacă memoriile diverselor etnii şi diverselor epoci istorice sunt plurale şi contradictorii, istoria Crimeii este totuşi una. În contextul Ucrainei actuale este efectiv imposibil de a concilia toate aceste memorii. Se poate vedea deci cum trecutul, înrădăcinat în « lăcaşuri de memorie », ca cel al deportării din mai 1944, continuă să joace un rol activ la ora actuală pentru revendicarea şi apropierea unei istorii şi a unei identităţi pierdute cu 60 de ani în urmă. Se observă de asemenea, că este foarte greu de girat un astfel de trecut care continuă, din nefericire, să creeze un climat de tensiune şi de conflict.

Grup de tătari din Crimeea în aşteptarea trenului pentru a pleca în exil, mai 1944
(site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Femei şi copii tătari în tren către locurile de exil, mai 1944

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Tătari în vârstă spre locurile de deportare în mai 1944

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)

Grup de tătari din Crimeea la sosirea în stepele din Uzbekistan

(conform site Internet : www.crimea.ijuela.com)