Al V-lea Simpozion Internaţional despre “ Experimentul Piteşti- Reeducarea prin tortură ”, Piteşti, 23-25 septembrie 2005
Cezar Aurel Banu (Roumanie) Ing. chimist, doctorand în istorie la Universitatea Laval, Québec, Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparată şi Memorie În perioada 1944-1989, regimul comunist din România a practicat o represiune crudă împotriva adversarilor săi politici, fără a ţine seama de naţionalitatea sau de credinţa lor religioasă. Dimensiunile acestei tragedii (arestări, deportări, anchete, torturi, asasinate, confiscări, stigmatizări, etc) se dovedesc azi a fi de-a dreptul impresionante şi ele se traduc prin sute şi sute de mii de victime. Printre cei care au suferit rigorile represiunii comuniste se află şi membri ai etniilor turcă si tătară din România. Cetăţeni loiali statului român, aceştia au fost acuzaţi pe de o parte din cauza originii lor sociale « nesănătoase » (fiind consideraţi « burghezi », « moşieri ». « chiaburi », într-un cuvânt « exploatatori ») iar pe de altă parte pentru vina de a fi adăpostit şi susţinut în Dobrogea, pe conaţionalii lor tătari din Crimeea, în special după decizia de deportare a acestora de către Stalin, în mai 1944, în Siberia şi în alte regiuni ale fostei URSS. Intelectualii turci şi tătari din România au reprezentat motorul rezistenţei anticomuniste a comunităţii musulmane: hogi , avocaţi, ingineri, medici, etc. Mulţi dintre ei au fost arestaţi, deportaţi, individual sau împreună cu familiile, au fost anchetaţi şi torturaţi de către celebra poliţie secretă Securitatea , şi-au pierdut locuinţele şi toate bunurile agonisite o viaţă, locurile de muncă, au fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă. Unii dintre ei au sfârşit în gulagul comunist fără să mai apuce eliberarea. În acest context, comunicarea de faţă îşi propune să evoce, în limita datelor de care dispunem până în prezent, câteva mărturii privind activitatea anticomunistă a unor intelectuali turci şi tătari din România precum şi represiunile la care au fost supuşi aceştia. Aceasta evocare are la bază câteva mărturii orale ale turco-tătarilor din România dar şi ale unor tătari din Crimeea, care au beneficiat de ajutorul tătarilor dobrogeni. Mărturiile orale sunt completate cu informaţii descoperite în arhivele româneşti. “ Memoria represiunii: intelectuali turco-tătari în rezistenţa anticomunistă din România ” După 23 august 1944, regimul comunist a acţionat pentru integrarea mascată a minorităţilor etnice din România, afectându-le grav identitatea etnico-spirituală. Multe geamii, moschei, cimitire au fost distruse sau au fost lăsate în paragină, în perioada ateismului oficial. Lăcaşuri de învăţământ laic şi religios au fost confiscate şi naţionalizate de către statul comunist. Dacă în 1906 existau în Dobrogea peste 300 de lăcaşuri de cult, după decembrie 1989, numărul lor era doar de 80. Din 261 de unităţi de învăţământ în limba maternă, câte existau în Dobrogea după reforma învăţământului din 1948, s-a ajuns la situaţia ca după 1967 să nu mai existe nici una. Personalul religios şi cadrele didactice care trebuiau să asigure instruirea minoritarilor în limba maternă a scăzut drastic, devenind total insuficient. Presa, emisiunile de radio şi de televiziune în limba maternă au lipsit cu desăvârşire în perioada 1944-1989. În aceste condiţii vitrege, minoritarii turco-tătari şi-au păstrat cu greu identitatea etno-confesională iar consecinţele acestei politici a statului comunist se resimt şi azi şi sunt greu de reparat. În această prezentare ne vom referi la un aspect mai puţin cunoscut din păcate azi şi anume la dimensiunea tragică a represiunii comuniste, aşa cum a fost resimţită ea la nivelul comunităţii turco-tătare din România. Cetăţeni ai acestei minorităţi, ca de altfel şi alte persoane făcând parte din populaţia majoritară română sau de alte naţionalităţi au avut de înfruntat avatarurile arestărilor, al deportărilor, al torturilor, al confiscărilor şi al persecuţiilor de tot felul. Minoritari ai acestei etnii, oameni de diferite profesii, bărbaţi şi femei, chiar şi copii au fost victimele unui mecanism diabolic de exterminare sistematică. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Represiunea s-a extins adeseori şi asupra familiilor celor proscrişi. Aceştia au fost daţi afară din locuinţe, din slujbe, din şcoli, au fost stigmatizaţi în raport cu ceilalţi ca « duşmani ai poporului ». Sunt cunoscute cazurile soţiei lui Negip Fazal, Sultana sau Djamil, soţia unui hoge din insula Ada-Kaleh, închise şi ele datorită activităţii lor anticomuniste. Uneori, oameni care au avut curajul să înfrunte represiunea în numele respectului unor valori umane, al credinţei au fost victimele unor denunţuri ale unor semeni de-ai lor, într-o societate ce a cultivat delaţiunea, frica, neîncrederea. A fost o acţiune criminală sistematică de distrugere a unei elite şi a unei civilizaţii. În acest context, considerăm că este foarte importantă realizarea « memorialului durerii » minorităţii turco-tătare. A uita pe toţi cei care au suferit în anii beznei comuniste, indiferent de naţionalitatea şi credinţa lor, ar însemna să-i condamnăm încă o dată prin amnezia noastră. Nu se cunosc în prezent dimensiunile exacte ale tragediei pe care a reprezentat-o represiunea comunistă asupra cetăţenilor de etnie turco-tătară din România. Datele pe care le furnizăm în continuare sunt deci incomplete şi cu această ocazie ne cerem scuze pentru atâtea şi atâtea victime şi suferinţe anonime ale unui sistem monstruos. Motivele acestei represiuni împotriva unor cetăţeni de origine turcă şi tătară din România erau în parte aceleaşi ca şi pentru ceilalţi cetăţeni ai României: apartenenţa socială « nesănătoasă », acuzaţiile stigmatizante de « burghezi », « moşieri », « chiaburi », deci într-un cuvânt « exploatatori », « duşmani de clasă », acuzaţi de « activitate duşmănoasă îndreptată împotriva orânduirii de stat », « spionaj », ş.a.m.d. Faţă de aceste acuzaţii false şi arhicunoscute, cetăţenii de etnie turcă sau tătară au mai « beneficiat » şi de câteva învinuiri specifice: spionaj în favoarea Turciei, stat capitalist şi adversar istoric al URSS, vine de a fi adăpostit, în timpul şi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, refugiaţi tătari din Crimeea. Între minoritarii turco-tătari care au avut de suferit represiunea regimului comunist, intelectualii ocupă un loc important. Inimoasa profesoară din Constanţa, Güner Acmola s-a ocupat între altele după 1990, de aspecte legate de represiunea comunistă asupra minorităţii turco-tătare din Dobrogea. Domnia sa este autoarea initiaţivei de continuare a unei tradiţii, de editare a revistei bilingve Emel (Idealul), care a fost publicată pentru prima dată de o personalitate a lumii tătare dobrogene, Mustegep Ulküsal. În paginile acestei reviste de prestigiu a minoritarilor turco-tătari din România şi nu numai, îşi fac loc între alte subiecte legate de cultura şi istoria acestei etnii, mărturii privind memoria represiunii comuniste. În încheierea articolului său, prezentat la ediţia din 2002 a simpozionului de la Piteşti, doamna Acmola prezintă o listă de etnici turci şi tătari care au trecut prin experienţa temniţelor comuniste. Până în prezent domnia sa a identificat un număr de 93 de etnici care au avut de suferit. Printre aceştia, mulţi sunt intelectuali (hogi, medici, avocaţi, învăţători, ingineri, ofiţeri care fuseseră pe front, etc). Broşura editată de UDTTMR în anul 2000 la Constanţa, intitulată, Mişcarea naţională a tătarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), tradus şi coordonat de profesorii E. şi Y. Memedemin, 2000, cuprinde de asemenea la final o listă de 47 de minoritari turci şi tătari, victime ale temniţelor comuniste. Între aceştia, 26 sunt intelectuali, cetăţeni loiali statului român, creatori de valori materiale şi spirituale, fruntaşi ai satelor care au suportat condiţiile inumane ale închisorilor de la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud, Salva, Canalul Midia, Caransebeş, Peninsula Bălţi, Piteşti şi Constanţa (Figura 1). Redăm mai jos numai câteva nume: Irstmambet Iusuf, învăţător din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă; Mustegip Samedin, hoge din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă; Sali Regep, hoge, imamul de Bucureşti, condamnat la muncă silnică pe viaţă; Osman Becmambet Ali, din Valea Seacă-Constanţa, hoge, 20 ani muncă silnică; Memet Vani, Dulceşti-Constanţa, învăţător, 15 ani muncă silnică; Resat Kamil, medic, Mangalia, 15 ani muncă silnică; Sadac Ibrahim, fost muftiu, Dulceşti-Constanţa, 15 ani muncă silnică; Iusuf Duagi, hoge, Moşneni-Constanţa, 14 ani muncă silnică; Mustafa Amet, fost muftiu, Constanţa, 10 ani muncă silnică; Geafer Iusuf, hoge, Nuntaşi-Constanţa, 10 ani muncă silnică; Ferhad Faic, hoge, Valea Seacă-Constanţa, 10 ani muncă silnică; Teofic Islean, confesor militar, Grăniceru-Constanţa, 10 ani muncă silnică; Albamit Izet, hoge, Topraisar-Constanţa, 10 ani muncă silnică; Abdula Ablai, învăţător, Valea Seacă-Constanţa, 8 ani muncă silnică; Salim Geafar, hoge, Valea Seacă-Constanţa, 8 ani muncă silnică; Eiup Musa, medic, Valea Seacă-Constanţa, 8 ani muncă silnică; Tasin Ibraim, învăţător, Constanţa, 8 ani muncă silnică; Şaib Veli, hoge, Albeşti-Constanţa, 7 ani muncă silnică; Facredin Omer, avocat, Constanţa, ?; Şevchet Musa, hoge, Constanţa, 8 ani muncă silnică.
În broşură sunt amintite de asemenea câteva nume de intelectuali turci şi tătari care au murit în detenţie: Omer Lütfü, profesor; Osman Nuri, jurist; Edip Mehmet Ali, hoge; Sadic Ibrahim, fost muftiu; Sagit Ali Mustegip, inspector şcolar; Şevchet Musa, hoge; Sükrü Ibrahim, comisar. Cicerone Ioaniţiu, el însuşi deţinut în temniţele comuniste a iniţiat după 1990, un lăudabil demers de repertoriere a victimelor represiunii comuniste din România, în lucrarea sa în mai multe volume, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi). Autorul a identificat între alte victime ale gulagului comunist, un număr de 65 de minoritari turco-tătari, dintre care circa jumătate sunt intelectuali. Dintre aceştia, prezentăm mai jos doar câteva nume : 1. Curtmolla Enan C., născut la 15 februarie 1896, în satul Abrud, comuna Adamclisi-Constanţa, hoge tătar, fost muftiu, învăţător, membru PNŢ, arestat la 20 aprilie 1952, condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti la 10 ani de muncă silnică (sentinţa nr.173/11 martie 1953) pentru « crimă de uneltire contra ordinii sociale şi subminarea autorităţii de stat » pentru că a ascuns tătari refugiaţi din Crimeea, mort în penitenciarul de la Aiud; 2. Curtmolla Etem hoge, fost muftiu, Medgidia, arestat şi condamnat în 1952 la 5 ani de închisoare corecţională pentru « uneltire contra ordinii sociale » în lagărul de la Peninsula (…); 3. Ablai, hoge musulman, turc din Medgidia, condamnat pentru că a ascuns tătari din Crimeea care nu doreau întoarcerea în « paradisul sovietic »; 4. Belula Şevchet, consul turc, condamnat pentru spionaj într-un proces înscenat, cu implicarea Legaţiei Turciei din Bucureşti, a trecut în arest pe la Ministerul de Interne, Jilava, Mărgineni şi spitalul Văcăreşti, unde a murit se pare în 1963; 5. Bolat Şaip, născut în 1893 în comuna Tătaru (Azaplar), judeţul Constanţa, arestat în 1951, mort la Bicaz în 1953; 6. Edip Mehmed Ali, născut în 1908, în comuna Topraisar-Constanţa, hoge la geamia din Parcul Carol, arestat la 7 iunie 1952, condamnat la muncă silnică pe viaţă, mort în penitenciarul de la Văcăreşti la 29 martie 1960. Geamia unde a slujit ani de zile a fost dărâmată tot în 1960 pentru a face loc panteonului comunist din noul Parc al Libertăţii. 7. Emin Mihat Omer, inginer, născut la 5 februarie 1928 în Bulgaria, arestat la 21 noiembrie 1951, judecat pentru legături cu Consulatul Turciei, condamnat de Tribunalul Militar Constanţa la 12 ani de muncă silnică, mort în închisoare la 17 noiembrie 1961; 8. Emin Mustafa Ali, hoge la geamia Coiciu din Constanţa, arestat în 1950 şi torturat de Securitatea Constanţa, condamnat de Tribunalul Militar Constanţa la muncă silnică pe viaţă pentru « uneltire contra regimului comunist »; 9. Etem Hagi Ahmed, pilot în aviaţia civilă, arestat în aprilie 1950, judecat în procesul înscenat în jurul Legaţiei Turciei din Bucureşti pentru scrisori trimise în străinătate prin intermediul lui Vasile Ciobanu şi Kiazim Artuan, condamnat în toamna lui 1950 la 5 ani de muncă silnică pentru spionaj, a trecut prin penitenciarele de la Jilava, Aiud şi Piteşti. 10. Eyup Menali, satul Valea Seacă, comuna Sânzieni-Constanţa, hoge, arestat şi torturat la Securitatea Constanţa, 10 ani de muncă silnică; 11. Neazif Geanacai, născut la 14 august 1913, satul Nuntaşi, comuna Istria-Constanţa, învăţător şi hoge, arestat la 17 aprilie 1952 pentru ajutorarea tătarilor fugiţi din Crimeea, 5 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale şi înaltă trădare, execută o parte a detenţiei la penitenciarele din Aiud şi Piteşti; 12. Negip Fazal Sultan, născută la 31 ianuarie 1913, soţia martirului naţional tătar, Negip Hagi Fazal, intelectuală şi militantă a comunităţii tătare din Dobrogea, prima poetă tătăroaică din Dobrogea; 13. Mamut, comandant de vas, arestat şi judecat în procesul înscenat în jurul Legaţiei Turciei din Bucureşti, condamnat la închisoare în 1950, probabil la închisoarea Jilava; 14. Medin, hoge, comuna Topraisar, arestat şi condamnat în 1953; 15. Mustagep, Husein, născut la 2 februarie 1916 în comuna Negreşti-Constanţa, hoge, arestat şi condamnat de către Tribunalul Militar Constanţa la închisoare pe viaţă în 1953 pentru vina de a fi sprijinit pe tătarii crimeeni refugiaţi în Dobrogea; 16. Mutalip, Sagit Ali, născut la 17 aprilie 1907 în comuna Cogealac-Constanţa, hoge la geamia din Constanţa, arestat la 11 august 1952 printr-o înscenare a Securităţii Constanţa, condamnat 15 ani de muncă silnică pentru « înaltă trădare şi spionaj, mort la penitenciarul Gherla în 1963. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului a realizat începând din 2001, sub coordonarea lui Octavian Roske, un dicţionar al represiunii comuniste în România, poate cel mai complet până în acest moment, în care îşi găsesc locul laolaltă, călăi şi victime. Organizată pe criteriul alfabetic, lăudabila iniţiativă a ajuns până în prezent la volumul III (litera ``M``). Alături de alte victime ale sistemului represiv comunist, autorii au identificat şi un număr de 96 de etnici turco-tătari. Recent, în anul 2004, profesorul Marian Cojoc, de la Universitatea Ovidius din Constanţa, a coordonat redactarea unui volum de documente privind rezistenţa armată în Dobrogea. Bazat pe documente inedite, de arhivă (în special a ASRI), volumul prezintă câteva aspecte interesante privind implicarea unor elemente ale populaţiei de origine turco-tătară în lupta anticomunistă, alături de români şi de alte etnii (participara la organizatii clandestine, actiuni ``subversive`` si chiar armate). Asa de exemplu sunt cazurile hogii Ablamit Muedin din comuna Topraisar- Constanţa sau al hogii Ecrem Mamut din comuna Ciocârlia-Constanţa, ultimul suspectat de fi fost simpatizant legionar. În listele prezentate mai sus se observă că în primele rânduri ale rezistenţei anticomuniste s-au aflat elemente ale clerului musulman, mulţi dintre ei în acelaşi timp şi învăţători, adică exact factorii de coeziune ai comunităţii turco-tătare din Dobrogea, pe care comuniştii încercau mai mult sau mai puţin voalat s-o distrugă. În continuare vom face o scurtă trecere în revistă a contextului politic, intern şi internaţional, în primii ani de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în care au avut loc evenimentele din Dobrogea. În contextul înclinării balanţei războiului în favoarea trupelor Aliate, în anii 1943-1944, la 8 aprilie 1944, Marele Stat Major a decis retragerea trupelor române de pe frontul de Răsărit, pe fondul eliberării peninsulei Crimeea de către armatele sovietice din Frontul 4 Ucrainean. Odată cu retragerea trupelor româno-germane, au sosit în România (în special în Dobrogea) şi un număr important de tătari crimeeni, după cum reiese din « Raportul informativ asupra stării de spirit a populaţiei din municipiul şi judeţul Constanţa pe luna aprilie 1944 », întocmit de prefectul judeţului, Alexandru Ignătescu : «…Numărul mare de refugiaţi tătari veniţi din Crimeea şi din teritoriile URSS şi care se află încartiruiţi în oraşul şi în comunele din judeţul Constanţa, prezintă un pericol permanent în ceea ce priveşte ordinea şi siguranţa statului, într-ucât speră să fie repatriaţi cât mai repede în Turcia. » Numărul de refugiaţi tătari din Crimeea în Dobrogea va creşte simţitor după emiterea de către Comitetul de Stat al Apărării a Decretului nr. 5859 din 11 mai 1944, privind deportarea tătarilor crimeeni în Uzbekistan şi în alte republici sovietice din Asia Centrală, document semnat de IV Stalin şi contrasemnat de Beria, Molotov, Malenkov, Andreev, Kosâghin, Smirnov şi alţi organizatori implicaţi în operaţiunea de purificare etnică a Crimeii. Ca pretext a fost invocată colaborarea unor elemente ale tătarilor crimeeni cu armata germană de ocupaţie, prin participarea a circa 20.000 de luptători în cadrul Comitetelor Naţionale Tătare, create sub directa îndrumare a autorităţilor germane cu scopul de a contracara activitatea şi lupta partizanilor sovietici. Unii dintre tătarii crimeeni erau suspectaţi nu numai de către sovietici ci şi de către autorităţile antonesciene pentru pretinsa colaborare cu organizaţii comuniste bolşevice. Suspectaţi prin urmare atât de regimul sovietic cât şi de cel antonescian, refugiaţii crimeeni s-au bucurat totuşi de sprijinul conaţionalilor lor dobrogeni. Astfel, primarul localităţii Negru-Vodă, în raportul său cu nr. 1543 din 19 iulie 1944, înaintat prefecturii Constanţa, preciza: “…Au dat o frumoasă ospitalitate refugiaţilor veniti din Crimeea şi se îngrijesc de ei în permanenţă”. În « Raportul informativ privind starea de spirit a populaţiei din municipiul Constanţa pe luna iunie », nr. 12928, datat 4 iulie 1944, acelaşi prefect, Al.Ignătescu arăta: «…tătarii băştinaşi sunt elemente corecte şi supuse legilor ţării ». Şi o lună mai târziu, un alt raport al prefectului de Constanţa, afirma acelaşi lucru: « …Elementele tătare băştinaşe sunt corecte şi credincioase statului ». După înlăturarea regimului Antonescu şi stabilirea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu de la 12/13 septembrie 1944, prigoana împotriva tătarilor crimeeni s-a intensificat. Dobrogea a intrat în sfera prevederilor acestei convenţii chiar înainte de a fi semnată la Moscova. Mărturie în acest sens stau faptele petrecute pe teritoriul dobrogean odata cu instalarea trupelor sovietice, imediat după 23 august 1944. Astfel invocând necesitatea aplicării riguroase a prevederilor Convenţiei, art.5, ocupantul sovietic a solicitat în mod expres noilor autorităţi române “repatrierea” urgentă a tătarilor refugiaţi din Crimeea” şi pedepsirea aspră a tătarilor dobrogeni care le ofereau adăpost şi sprijin. Reprezentantul acestei comisii pentru aplicarea prevederilor Convenţiei în judeţul Constanţa, maiorul sovietic Nekrasov acuza autorităţile române locale, la 27 decembrie 1944, de tergiversarea acestei probleme. Noul prefect al judeţului, V. Duşa s-a conformat, a căutat şi a predat urgent o parte a celor vizaţi. La începutul lui februarie 1945, acesta raporta MAI, că « sunt întocmite liste din ordinul CAC (sovietică) pentru tătarii crimeeni supuşi repatrierii « şi că pentru descoperirea acestora care sunt ascunşi (sic!) se cercetează şi tătarii din Dobrogea » (Anexa Ia şi Ib). Cu acest prilej, au fost reţinuţi pentru cercetări, fostul muftiu al tătarilor din Dobrogea, Sadic Ibrahim, care după 23 august 1944 fusese internat în lagăr pe motiv că a fost în Crimeea, trimis de Gestapoul german (sic!) pentru a determina curentul de desfacere a Crimeii de Uniunea Sovietică. O altă acuzaţie adusă acestuia era faptul că a « creat nuclee de tătari veniţi din Crimeea care au defăimat în cel mai înalt grad şi armata sovietică ». Totodată, autorităţile comuniste urmăreau şi activitatea altui fost muftiu, Nuri Resul. Acesta era căutat pentru relaţiile sale speciale cu persoane de la Consulatul Turciei din Constanţa (Anexa IIa şi IIb). În urma controalelor efectuate, Prefectura Constanţa informa organele MAI că « s-au sustras repatrierii în URSS (a se citi Siberia în cel mai bun caz) un număr de 588 de cetăţeni sovietici, mulţi dintre ei tătari, care au fost înaintaţi Comitetului pentru Repatrieri, după 9 martie 1945 ». Dând curs insistenţelor sovietice, prefectul de Constanţa raporta că « am ordonat un nou control în fiecare comună şi în fiecare oraş (...). Controlul s-a efectuat între 17-20 mai a.c. (1945) şi am descoperit încă 33 de persoane repatriabile ».
În anii regimului stalinist (1944-1953) a avut loc o scindare la nivelul conducerii comunităţii turco-tătare din România, precum şi un proces de înfiltrare a acesteia cu elemente fidele PCR. De asemenea asupra conducerii religioase (Muftiatul din Constanţa) s-au exercitat presiuni politice, reprezentanţii săi fiind în dese rânduri supravegheaţi, arestaţi, torturaţi şi chiar ucişi. Astfel, în « Raportul PCR Constanţa » din decembrie 1946 se arăta: “ Tătarii şi turcii stau sub mai multe influenţe. Problema cea mai arzătoare pentru ei a fost cea a muftiului, pe chestiunea aceasta ivindu-se mari neînţelegeri între ei. Lupta s-a dat între Abibula şi Halil, fiecare cu partizanii lui şi în timp ce unul din ei reuşea să ocupe această funcţie, celălalt lucra să îl doboare ». Dezbinarea de la nivelul conducerii confesionale a comunităţii turco-tătare s-a manifestat încă din 1945, după cum menţiona referatul semnat de viitorul şef al Securităţii Constanţa, N.Doicaru, în septembrie 1945 şi înaintat Direcţiei Generale a Poliţiei. Acesta recunoştea acţiunea de supraveghere a Consulatului turc şi cunoştea frâmăntările de la Muftiatul Constanţa, str. Mitropolit Şaguna. În acea vreme muftiu era Murat Iusuf, care-l înlocuise pe predecesorul său, Nuri Resul, cercetat de Securitate pentru presupusul sprijin acordat refugiaţilor crimeeni din Dobrogea. Congresul clerului musulman, ţinut la Constanţa, în sala cinema « Regina », la 2 octombrie 1945 a fost supravegheat de Chestura Poliţiei din oraş, care a întocmit imediat un raport către Prefectura locală: « Şedinţa a început la orele 11.00 sub preşedinţia muftiului de Dobrogea. Au luat cuvântul în afară de primul muftiu al Dobrogei, Hagi Ali, consilierul judeţean al Muftiatului Dobrogea, Tasin, hogi, imami şi învăţători din Medgidia, care au vorbit în numele tineretului musulman, Vasile Vasilescu, profesor la Şcoala Musulmană din Constanţa, Memet Ali Osman (PSD Constanţa), delegatul Ministerului Cultelor, Gemet Mram, hogea Emir Saib (comuna Albeşti), prefectul de Constanţa, Victor Duşa ». Demn de remarcat este faptul că nu erau consemnate discuţiile privind problemele comunităţii turco-tătare. La întrunire se preciza că au participat circa 100-150 de persoane. La 26 septembrie 1946, s-a înfiinţat la Constanţa, Frontul Unic Muncitoresc Musulman (FUMM). Din partea PCR, actul de constituire a fost semnat de reprezentanţi ai comunităţii turco-tătare: ing. Iurfan Feuzi, Menzeit Sali şi Refic Abduraman, din partea PSD de Mustafa Emin, Cheazim Memet şi Memet Suliman. Cel mai important punct de pe ordinea de zi a fost numirea unui muftiu, cu « bune calităţi profesionale şi morale, simpatizat de credincioşi » dar... şi cu concepţii « real democratice ». FUMM devenise deci o organizaţie total subordonată PCR Constanţa. Alte puncte de pe ordinea de zi erau « democratizarea Comitetului Central UDM din România », « organizarea comunităţii musulmane pe baze largi, democratice ». Alegerea muftiului conform cerinţelor enunţate mai sus nu s-a realizat nici până în decembrie 1946, după cum se arăta în « Raportul comitetului PCR Constanţa ». Nici « Blocul Musulmanilor Democraţi » nu a reuşit să rezolve această problemă, având o activitate slabă după cum menţiona însăşi raportul amintit. La alegerile parlamentare din noiembrie 1946, « mulţi musulmani, deşi încadraţi în partidele « democratice », au dat votul « reacţiunii ». Dezamagirea comuniştilor reiese şi din « Raportul de activitate al Comitetului Judeţean PCR Constanţa (noiembrie 1947) ». Aceştia recunoşteau faptul că « populaţia musulmană, deşi în majoritate săracă, nu am reuşit să o încadrăm pe drumul democraţiei, o parte stând sub influenţa unor chiaburi intelectuali sau hogi, care ascultă posturile de radio Ankara şi Londra, o altă parte e neutră şi o mică parte e încadrată la noi sau la Frontul Plugarilor. Având un nivel cultural scăzut, dă cu uşurinţă crezare zvonurilor ». Se remarcă deci puternica influenţă a intelectualităţii turco-tătarilor dobrogeni (hogi, învăţători, etc) faţă de conaţionalii lor. În ianuarie 1948, Direcţia Generală a Siguranţei a emis ordinul nr.58120 S prin care se cerea Comisariatului de Poliţie Portuară Constanţa, « să ia măsuri pentru arestarea foştilor membri ai Comitetului Tătar din Crimeea, care în prezent sunt ascunşi în România : Abduramil Djemil, fost preşedinte al comitetului (...), Kurtseitov Erejden, vicepreşedinte, Samsonov Mamet, fost conducător al secţiei propagandă, Ablai Feumai, fost conducător al secţiei religioase, Sadâc Fazal, vicepreşedinte al secţiei religioase, Husein Arpan, fost conducător al secţiei administrative ». Erau date în urmărire generală un număr de 24 de persoane. Inspectoratului de Poliţie Constanţa i se cerea « intensificarea cercetărilor pentru identificarea tuturor celor enumeraţi mai sus, rezultatele urmând a fi raportate de către fiecare comisariat de poliţie din zonă până la 19 februarie ». Autorităţile comuniste nu au fost capabile să-i descopere pe unii dintre aceştia, fapt demonstrat prin repetarea altor ordine asemănătoare. Destui tătari crimeeni, sprijiniţi nu de puţine ori de elemente ale clerului musulman dobrogean au reuşit să părăsească teritoriul ţării în bune condiţii. Minoritatea turco-tătară din Dobrogea va cunoaşte adevărate drame în anii 1951-1952, când a avut loc un nou val de arestari iar multe familii ale acestei etnii au fost deportate, în condiţii teribile, la mare distanţă de casele lor. În noaptea de 19 aprilie 1952, a Paştelui ortodox, au fost arestaţi 39 de turci şi de tătari de profesii diverse (hogi, medici, avocaţi, simpli agricultori). În total, aceştia au totalizat peste 500 de ani de detenţie. Un proces al unui lot de tătari a avut loc la 11 martie 1953. Una din personalităţile dobrogene care s-a implicat în adapostirea tătarilor crimeeni a fost Negip Hagi Fazal, poet, om de cultură, dramaturg, culegător de proverbe tătăreşti, militant al Comitetului Naţional al Tătarilor din Crimeea. Acesta era unul din absolvenţii eminenţi ai Seminarului Musulman din Medgidia, instituţie cu o vechime de peste 300 de ani în Dobrogea şi care în 2001 şi-a serbat centenarul de când funcţionează la Medgidia, apoi al Academiei de Studii Cooperative din Bucuresti, colaborator la revista turco-tătară Emel (Ideal), înfiinţată de fratele sau mai mare, numai puţin cunoscutul militant Mustegip Ulküsal. Când NKVD-ul a început prigoana tătarilor crimeeni, Negip Fazal a fost unul dintre artizanii adăpostirii acestora. Acest fapt, aflat de autorităţi, l-a determinat să se ascundă la rândul său în satele din judeţul Constanţa, prin păduri şi fâneţe, prin poduri sau beciuri. Acesta a organizat reţeaua de primire, repartizare în sate, a susţinut cu banii lui, vânzând grâu chiar armatei sovietice pe tătarii crimeeni. A refuzat propunerile de a fugi în Turcia când încă mai era posbil spunând : « Nu-mi las poporul la greu ». La 15 octombrie 1948, a fost arestat de Securitatea Constanţa, în plin centrul oraşului. După numai cinci zile de arest şi de torturi, familia a fost anunţată să vină şi să ridice cadavrul de la morgă, căci Negip Fazal se spânzurase în închisoare. Însă părul ars, limba muşcată, capul zdrobit dovedeşte cinismul celor care l-au torturat şi ucis. La 11 martie 1953 a fost condamnat la pedepse aspre un grup format din 14 tătari şi un român, acuzaţi de participare şi constitutire de organizaţii contrarevoluţionare, propagandă pentru aşa-zisa Eliberare a Crimeii şi formarea unui stat independent tătar, colectare de bani şi alimente, găzduire a elementelor naţionale crimeene, colaborare cu trupele germane în timpul războiului, spionaj în favoarea Turciei şi Marii Britanii prin intermediul Consulatului turc din Constanţa (Irstmambet Iusuf, Mustegip Husein, Memet Mendu, Ali Osman Becmambet, Abdula Teofic Islean, Serafedin Ibraim, Memet Ali Vani, Sultan Fazal, Sali Mendu, Nasif Geanacai, Iusuf Geoafer, Saib Velit Abdula, Amet Mustafa, Malic Cadir, Ennan Curtmolla şi Stefan Căruntu) (dosar anchetă nr. 2280, 4 volume). Una din condamnate, Sultan Fazal (8 ani), fusese soţia lui Negip Hagi Fazal. Investigaţiile organelor de anchetă penală au fost îndreptate asupra implicaţiilor pe care aceştia le-au avut în anii 1942-1943, activitatea celor acuzaţi pentru strângerea de voluntari dobrogeni, furnizarea de informaţii autorităţilor germane de ocupaţie din Crimeea şi nu în ultimul rând, de colaborare cu serviciile secrete străine, prin intermediul personalului Consulatului turc, în perioada 1950-1951. Ca probe aduse în sprijinul acuzaţiilor de spionaj, organele Securităţii au prezentat schimbul de scrisori ai unor membri ai lotului prin intermediul marinarilor turci, cu serviciul secret turc, în lunile mai 1950 şi iunie 1951. În procesul verbal de interogatoriu al lui Irstmambet Iusuf din 19 iulie 1952, acesta a declarat (mai mult ca sigur după torturi) că « o portiţă pe care o aveau [tătarii menţionaţi, n.a.] de a trimite informaţii era Şevchet Musa, secretar al consulatului turc din Constanţa, care putea trimite mai uşor, în calitatea pe care o avea, corespondenţa cu informaţiile respective. Iusuf, unul din acuzaţii principali, fost învăţător şi hoge, care făcuse parte şi din mişcarea legionară, conform evidenţelor Securităţii, încă din 1937, a explicat ce anume li s-a cerut ca informaţii, de către serviciul secret turc pe filiera amintită (este ridicol de acceptat faptul că inculpaţii au declarat aceasta de bună voie): « despre felul cum s-a trecut la exproprierea moşierilor, despre reforma învăţământului, despre « situaţia economică a ţării, adică cum se prezenta piaţa (sic!), dacă se găsesc alimente, situaţia comerţului la stat şi la liber, modul cum trăieşte populaţia, etc. În interogatoriul lui Septar Mendu din 16 iunie 1952, acesta a « recunoscut » că aceeaşi filieră a fost utilizată pentru a da informaţii despre începutul lucrărilor la Canal, subliniind faptul că « acestea merg prost, că pe şantierele acesteia este mare debandadă şi risipă de materiale, că se munceşte prost, cu oameni veniţi de bunăvoie cât şi cu oameni aduşi cu forţa. Ultimii sunt deţinuţii politici (...), în număr foarte mare, care lucrează în condiţii foate grele, pe frig şi pe ploaie, hrana lor este foarte proastă ». Mendu a precizat că a furnizat informaţii despre cazematele ce se construiau » pe tot litoralul Mării Negre, de la gurile Dunării până la Mangalia, unde erau instalate tunuri grele (...) şi despre faptul că « vis-à-vis de penitenciarul Constanţa se află comandamentul trupelor sovietice ». Într-un alt interogatoriu, obţinut mai mult ca sigur tot prin « mijloace specifice » Securităţii, Irstmambet Iusuf, arăta că: « eu am dat informaţia că în Constanţa se găseşte multă armată sovietică care este cantonată aproape în toate cazărmile româneşti. Despre armata RPR am informat că ostaşii sunt încartiruiţi în baraci instalate pe terenuri virane şi la marginea oraşului şi că (...) majoritatea lucrează pe şantiere şi la Canal. Am arătat că în Mangalia, unde este lacul, se construieşte un port pentru adăpostirea vaselor militare şi un aerodrom militar ». Rechizitoriul Procuraturii Militare Teritoriale Bucureşti, nr.8/27 februarie 1953, după ce a examinat dosarul privind pe cei menţionaţi mai sus, a ajuns la concluzia că aceştia se făceau vinovaţi pe lângă « crima de uneltire contra ordinii sociale » [art. 209, parta a IIIa Cod penal, n.a.] şi de « tentativa de ştirbire a independenţei statului sovietic, de desprindere din teritoriul acestui stat a provinciei Crimeea şi de aducere în cazul izbucnirii unui nou război mondial, în stăpânirea naţionaliştilor tătari, români şi crimeeni, sub forma unui stat liber şi independent de Uniunea Sovietică ». Demn de remarcat este faptul că această ultimă acuzaţie era incriminată chiar de codul penal român, ca « delict contra siguranţei statului strain, art. 224 combinat cu art. 226 şi 184, Cod penal ». Ca urmare, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a tuturor celor învinuiţi. Conform sentinţei nr.179 a Tribunalului Teritorial Bucureşti, din 11 martie 1953, care « s-a deplasat special la Constanţa », s-a decis condamnarea lui « Irstmambet Iusuf şi a lui Mustegip Husein la muncă silnică pe viaţă, pentru crimă de înaltă trădare, la 10 ani de detenţiune simplă pentru delictul de uneltire contra siguranţei unui stat străin ». Acuzatul Memet Mendu a primit aceeaşi pedeapsă; Ali Osman Becmambet, 20 de ani de muncă silnică; Memet Ali Vani (premiant şi bursier al Seminarului din Medgidia, profesor de limba tătară la Şcoala Pedagogică Tătară din Constanţa, poet, dramaturg şi scriitor, autor a unei gramatici de limba tătară, lider al tătarilor dobrogeni), la 15 ani de detenţiune simplă; Abdula Teofic Islean, 12 ani de detenţie simplă; Sultan Fazal, 8 ani; Geanacai Nazif, 5 ani; Amet Mustafa, Enan Curtmolla, Serafedin Ibraim şi Stefan Căruntu, la câte 10 ani; Saib Veli Abdula şi Malic Cadâr la câte 7 ani ». În urma recursului din noiembrie 1953, lui Mustegip Husein şi Septar Memet Mendu, pedeapsa de muncă silnică pe viaţă le-a fost comutată la câte 25 de muncă silnică. În cadrul organizaţiei « Regionala Marea » (ai căror membri au fost condamnaţi în două loturi, în martie 1950 şi septembrie 1952), condusă de Negulescu Ion, au activat şi hogea Osman Ali Becmambet (amintit în lotul celor 15 acuzaţi tătari de spionaj, în 1953, la Canal) şi Refic Giumali. Despre rezistenţa anticomunistă a lui Negip Fazal, a unor hogi precum şi a altor intelectuali turco-tătari dobrogeni să lăsăm în continuare să relateze pe o refugiată tătăroaică din Crimeea, la vremea când copil fiind, aceasta se ascundea în Dobrogea împreună cu familia ei (1944-1952), Enise Reşit Memet din Ahmescit (denumirea tătară a capitalei Crimeii, Simferopol):
« După ocuparea României de către trupele ruseşti, am fost nevoiţi să ne mutăm, chiar şi în satul Azaplar (Tătaru), la alte şi alte familii, tata hoge Adilseyt sau Malik Cadâr…Nu mai reţin data precisă, era ori către sfârşitul lui 1945, ori pe la începutul lui 1946, când ne-am mutat la Vârtop, în casa preotului musulman Irstmambet. Apoi în ascunzătorile noastre nesfârşite am poposit noi, cei fugăriţi şi vânaţi ca animalele, în satul Palazu-Mare, la <unchiul> Şakir. El era rudă cu hogea Irstmambet. De acolo am ajuns la Omerşah (Valea Seacă), întâi în casa hogii Memet Vani, apoi în casa dlui hoge şi învăţător Ali Osman Becmambet (…) de acolo ne-am mutat la hogea Sali Menali, rămânând în ascunzătorile pe care aceşti oameni deosebiţi ni le pregăteau. Schimbam des casele, de frică, schimbam des satele tot de frica ostaşilor ruşi, care ajungeau peste tot (…) Apoi am mai stat în casa hogii Nazif Geanacai din Tokusupu, apoi la Kalil-akay din Mihail Kogălniceanu (Constanţa). Şi tot aşa, fugind de cei care ne prindeau şi ne trimi- teau în Siberia, am ajuns şi la Karatai, în casa familiei Abdulgemil Aziz, unde m-am împrietenit cu fetele din casă, Muzein şi Ager. Destinul crud ne-a mai dus la Hagieni, la Cobadin, la Topraisar, la Malsur, unde era hoge dl Epan, care s-a speriat şi ne-a trimis în casa altui sătean. În casa acelui om- câţi eroi ştiuţi şi neştiuţi, a dat neamul nostru, mai erau şi alţi crimeeni, am mai uitat numele în toţi aceşti ani cumpliţi (…). De altfel dl. Negip (Fazal), dl. Irstamambet, ne trimiteau numai în casele care prezentau garanţia încrederii în cinste. Aceşti oameni, ne ascundeau, împărţeau cu noi hrana lor şi aşa împuţinată de război, riscând închisoarea, riscând Siberia! Peste tot ajungeam noaptea, ziua nu ieşeam de loc, ferindu-ne! Aşa trăind destinul tragic al tătarului crimean, am ajuns la Dugunci, în casa hogii Iusuf Geafer (…) Acolo ieşeam doar noaptea ca să mai respirăm aerul curat din curtea casei acelei familii deosebite. câteva luni am rămas la ei. Tocmai când ne hotăram să ne schimbăm locul am fost arestaţi” .
Şocul arestării, ancheta, precum şi nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul este redat în cuvinte emoţionante de aceeaşi tătăroaică crimeeană:
« De dimineaţă s-au adunat în faţa casei câţiva civili, care-şi lăsaseră maşinile la marginea satului (am aflat ulterior) cu puştile pregătite să ne împuşte, au intrat în ograda preotului, încercuindu-ne! Frica a devenit şoc, când ei au urlat : -Coborâţi în casă, unul câte unul! Acum nu-mi pot aminti ordinea în care am coborât, din podul casei, era o odaie mare, cu scară, dar, speriată de urlete, m-am aruncat jos, fără să mai nimeresc scara… în fugă ne-au urcat în maşina care se afla în faţa casei (între timp apăruse). Poate patru, poate cinci inşi cu automate, se agitau, erau şi ruşi, deoarece am reţinut vorbirea lor… apoi, în rusă ne-au poruncit, tot în urlete… Ziua nu mi-o amintesc, dar era în aprile 1952, aşa scrie în actul meu de judecată, act pe care l-am găsit târziu în arhivă. A durat exact 8 (opt) ani fuga şi traiul nostru în ascunzători în România prin podurile caselor primitoare ale tătarilor noştri… Copilăria mea trecuse, deja devenisem o domnişoară de 16-17 ani, ascunzându-mă prin tavane şi beciuri… în această perioadă cumplită am învăţat croitoria, coseam, croiam, torceam lână, croşetam dantele…când găseam o carte în limba turcă, citeam. Uneori mă jucam cu copiii familiilor care ne găzduiau, împrietenindu-ne repede. Oricât de greu era, preferam să ne ascundem, decât să fim prinşi! Eh…, aşa, urcându-ne în maşinile lor, ca pe nişte bandiţi (parcă omorâsem pe cineva) fără să ne lase să vorbim între noi, ne-au adus în Constanţa, într-un loc aproape de mare. Separându-ne, unul câte unul, ne-au închis. Aşa de speriată eram, că am leşinat! Toate interogările au fost în limba rusă, cu ofiţeri ruşi, doar hainele le erau civile. Eu nu am văzut nici un român. Nu ştiu ce întrebări li s-au pus părinţilor mei, dar de la mine au vrut să afle ce vorbeau între ei, părinţii mei! -Nu ştiu, am răspuns, în faţa mea nu discutau… După trei zile mi-au schimbat carcera şi m-au dus alături de doamna Anife, lângă care era şi fiica ei, Meryem Ozenbaşli (doamna Anife era soţia doctorului Amet Ozenbaşli, personalitate a neamului), noi rămânând împreună două zile. Apoi m-au închis în camera în care era mama. Ea mi-a spus: -Să spui mereu: <nu ştiu, nu ştiu>. Pe mine nu m-au bătut, nici tata, nici mama, nu mi-au spus ce au suferit…Numai o dată, cam o jumătate de oră, m-au dus lângă tatăl meu, ca să spun ce ştiu eu despre pregătirile lor ca să fugă în Turcia…Am răspuns: « nu ştiu ». Atunci am văzut cât de mult slăbise tata, părea supt, palid, ofiţerii de lângă noi nu ne-au lăsat să ne privim ochi în ochi! În închisoarea din Constanţa, întâlnirea cu Meryem Ozenbaşli, mi-a adus la cunoştinţă faptul că, Dilaver, fratele ei, a fost şi el arestat. De la doamna Anife am aflat că pe părinţii mei i-au trimis la Moscova. Printre noi se mai găsea tanti Zore Memet, cu cei trei copii ai ei, cel mai mare de 14 ani, paturile noastre fiind suprapuse, pe noi nu ne-au amestecat cu românii, dar ziua când ieşeam în curte, am cunoscut o fată din Bucureşti, mi-a spus numele ei, după eliberare eu am vazut-o şi am cunoscut la ea pe un student din Iaşi, vărul ei, ei mi-au propus să mă căsătoresc cu el, dar eu am refuzat, spunându-le că îmi este greu să mă despart de părinţi… Am rămas în închisoare din aprilie 1952 pâna în octombrie-noiembrie 1952, încât trecuse vara. La plecare mi-au dat o valiză, cu lucrurile mele şi ale mamei mele ».
Perioada de reeducare şi de reintegrare în noua societate comunistă prin muncă este şi ea relatată de către refugiata crimeeană de atunci :
« Oricât de mult ne-am dorit noi să rămânem la Constanţa, sub controlul poliţiei, nu s-a putut, conform presupunerilor lui Dilaver, ne-au trimis la Brăila, unde locuiseră ei. Ne-au pus în tren pe mine, pe Meriem şi pe Dilaver, în gara Brăilei ne-au întâmpinat soldaţi tineri, chiar unul era evreu, îl ştiu pentru că m-a urmărit mult timp, încât, chiar şi acuma după 50 de ani, dacă l-aş vedea tot l-aş recunoaşte! (Enise Reşit era deosebit de frumoasă şi chiar la 70 de ani mai păstra urmele acelei frumuseţi). Ni s-a spus că « întocmirea actelor de trimitere în Rusia » va dura de aceea trebuie să mai rămânem în România. -Aveţi unde să locuiţi ? ne-au întrebat la poliţie. Într-un glas am răspuns toţi trei : -Nu, nu avem unde, nu avem pe nimeni. Acesta era de fapt adevărul. Pe unchiul Negip îl omorâseră (Fazal Hagi), cei care luptaseră alături de el în marele proces al patriei, erau arestaţi, copiii lor erau părăsiţi chiar de rude…la cine să mergem noi. Toţi cei care ne ajutaseră, erau în închisoare! Eu am cerut un loc în care să muncesc, ca să locuiesc. Poliţiştii mi-au răspuns : <Iţi vom da>. Am stat toţi trei într-o sală de aşteptare din Securitatea brăileană, până am primit un act la mână. Ne-au spus: -Mâine, voi fetele, mergeţi la fabrica de biscuiţi. Locuinţa pe care ne-au dat-o era o magazie rece şi întunecoasă, de fapt fusese depozitul unui evreu. Dar acel evreu ne-a adus o plapumă, două paturi de fier, o sobă, ca să ne încălzim! Aveam o vecină româncă, Angelica, eu m-am împrietenit cu ea, ne plimbam amândouă prin centrul Brăilei, în timpul nostru liber. Dilaver Ozeenbaşli a muncit din greu la fabrica de fier, venea de acolo flămând şi murdar, ne spunea doar nouă durerea lui : -Ei, voi sunteţi fericite, mâncaţi acolo şi vă şi încălziţi, ba încă mai puteţi să faceţi şi baie! Într-una din zile, mi s-au umflat picioarele de reumatism, atunci, directorul fabricii, un turc din Tulcea, m-a internat în spital şi tot atunci, acel evreu, s-a prefăcut bolnav şi s-a internat, sperând să mă cucerească, dar eu, puteam să mă las ademenită? Acolo, în Brăila, am locuit doi ani. Am găsit acolo pe tătarii noştri, pe doamna Mahgiube cu cei doi copii, Tuli şi Güner. Soţul ei, domnul hoge Şaip, cunoscut cu numele de « poetul, patriotul, militantul din Albeşti », era arestat pentru activitatea lui patriotică, la ei stătuseră nişte crimeeni, familia Ozenbaşli (la arestare, preotul comunităţii tulcene, era în Brăila, aducând ajutoare în bani familiei medicului Ozenbaşli, cu ei am devenit rude! Am mai cunoscut pe doamna Şefika, pe fiul ei Iaşar, pe Elmira, fiica ei, tătari crimeeni. Ne vizitam, ne descărcam sufletele îndurerate, ei deveniseră localnici, cu acte, pentru că se aflau printre români. Soţul ei, Kaysov, inginer textilist, devenit electrotehnician, s-a predat ruşilor, despărţindu-se de familie cu cuvintele : -Dacă e bine acolo, eu voi veni să vă iau! N-a venit…de unde bine, de unde să revină! Trăiau în condiţii grele, membrii familiei hogii Şaip, ea, doamna Mahgiube muncea la fabrica de biscuiţi, ajutată de acelaşi director turc din Tulcea… Ahmet. Noi, la fiecare plecare din casă chiar şi la servici, aveam ca « escortă » acelaşi securist, acelaşi evreu… Într-o zi am fost chemată la poliţie, m-am dus cu frica în suflet, dar ei mi-au dat această veste : -Eşti căutată prin Crucea Roşie de sora mamei tale! Spaima se interfera cu bucuria, gândindu-mă: oare, pe unde, voi fi surghiunuită? De la acea mătuşă am aflat că mama i-a scris din Siberia, ca să mă caute pe mine…că, Dilaver şi Meryem se află în aceeaşi situaţie…(şi părinţii lor fuseseră deportaţi în Siberia) Nu s-au putut împotrivi activităţilor desfăşurate prin Crucea Roşie! Repede am rezolvat plecarea noastră în Rusia”. În ceea ce priveşte experienţa dezrădăcinării şi a deportării turco-tătarilor dobrogeni de către regimul comunist, o mărturie elocventă o aduce Sevghin Emin, deportată împreună cu sora sa geamănă de 4 ani, Birghin şi cu părinţii la Bicaz:
“ Tata, Emin, era locotenent în armata română, apoi prizonier la sovietici avea 10 ha în Dobrogea, iar mama, Lelibe, absolventă a Liceului industrial din Constanţa. Am fost deportaţi eu şi sora mea, părinţii şi 3 bătrâni (mama tatălui meu şi socrii săi). Tata fusese dat afară din armată. Am fost deportaţi în vagoane pentru animale, neîncălzite. Părinţii mamei au fost izgoniţi din casa lor din Constanţa, str.gral George Manu, azi încă naţionalizată şi aşezaţi într-o baracă de la marginea satului. Două surori mai mari ai mamei aveau soţii arestaţi. Un frate era soldat în armata <neagră > ca fiu de moşier, iar doi fraţi erau plecaţi la studii în Turcia şi nu s-au mai întors. Mama tatălui, văduvă de război, noră de medic şi primar, dr. Hakku din Hârşova, avea 35 ha la Grădina şi era mult mai săracă decât părinţii mamei. Călătoria noastră a durat trei săptămâni cu trenul până la Bicazul ardelenesc.Tata mai avea un frate ofiţer, colonel în Bucureşti, iar fiica lui, văduvă şi ea de război, Meleki avea o fetiţă de 4 ani, Carmen. În prezent ele se află în Canada, alături de fratele şi de unchiul lor, fugit prin Bulgaria, sub numele fals al unui prieten mort, în SUA. Tatăl, mai absolvise înainte de război după studiile militare şi Academia Comercială din Bucureşti, lucrând la data deportării ca şef contabil la CFR. La Bicaz am stat 2 ani şi jumătate după care ne-am întors cu toţii la Constanţa (…) În trenul celor pedepsiţi de PCR, pornit pe făgaşul curăţirii societăţii de elementele burghezo-moşiereşti, mai erau moşieri, fabricanţi, bătrâni, tineri, copii, femei, care coborau din tren să-şi facă nevoile, la haltele rare. (…) Fiecare familie cobora în gara unde era repartizată când li se striga numele. La Bicazul ardelenesc, nişte hambare mari constituiau lagărul celor pedepsiţi la muncă silnică: se construia hidrocentrala VI Lenin şi PC avea nevoie de braţe de muncă neplătite. Familiile deportate s-au adăpostit în aceste hambare, acoperindu-se cu pături ». În suferinţa deportării, familia noastră s-a împrietenit cu familii româneşti, ca familia Georgian, cu care noi am rămas pentru totdeauna în legătură mai târziu la Constanţa.(…). Câteva luni am stat în barăci. La roabă munceau mama, tata şi bunicul, cărând pietre cu vagonetele şi punând raiuri pentru trenuri (tunelul căii ferate). Cele două bătrâne făceau de mâncare. Bunicul, Membet Septar muncea la roabă şi dacă nu-şi făcea cota nu i se dădea de mâncare. Îl ajutau cei tineri ca să nu rămână în urmă… Aşa am trăit până când ni s-a acordat dreptul de a ne muta cu chirie în sat…Toţi s-au mutat, noi am rămas în barăci…Tata făcea cursuri de electrician în şantier, mai erau de întreţinut trei bătrâni şi doi copii! Era un om care locuia la munte, Manole Blaju, venea rar în sat să-şi vadă părinţii, lumea îi zicea <nebunu> pentru că nu se supunea şi plecase din sat ca să nu fie înscris cu forţa în cooperativă, îşi ascunsese animalele în munţi! Pe el l-au rugat părinţii să ne închirieze casa, căci nimeni nu voia o asemenea familie mare. Manole nu a vrut, dar când ne-a văzut pe noi, gemenele, a fost cuprins de milă şi a spus: « cel care nu are Dumnezeu nu cere! ». Ne-a dat casa fără bani. El a adus vaca Joiana în grajd şi a învăţat-o pe mama cum să mulgă vaca, acest lapte cred că ne-a salvat…Curând tata a terminat cursul şi a început să lucreze ca electrician iar mama a primit prin prietenii tatei de la CFR, maşina ei de cusut. La Bicaz femeile coseau cu mâna…Printre noi se afla şi un medic, dr. Roje, mama lui fiind franţuzoaică. El era doctorul oficial şi prietenul neoficial al familiei noastre (…) La întoarcerea în Constanţa, multe lucruri se schimbaseră: nu mai aveam casa, mobila fusese <dată>, nimic nu ne mai aparţinea…Am luat-o de la capăt! Locuiam în str. Călugăreni la nr.34 şi mama, obţinând autorizaţia de a practica croitoria, a început să lucreze. CFR-ul nu l-a mai reprimit pe tata, care a fost nevoit să lucreze în agricultură. Eu şi sora mea, Birghin, am mers la şcoală dar, din cauza originii sociale, ne-au despărţit şi în liceu! Durerea deportării i-a răpus prematur pe bunicii din partea mamei » .
Lui Ibrahim Temo (1865-1945), medic, de origine albaneză, militant pentru cultura pan-turcică, membru al mişcării Junilor Turci, refugiat în Dobrogea datorită persecuţiilor sultanului Abdul-Hamid al II-lea, iniţiator de organizaţii filantrofice, profesor la Seminarul Musulman din Medgidia, fondator de reviste de cultură turco-tătare, i-a fost naţionalizată casa. Mai înainte, Securitatea îi percheziţionase casa şi a vrut să-i confişte arhiva familiei şi biblioteca. Soţia sa a reuşit însă să le ascundă şi să predea o parte din documente, legaţiei Turciei. Kadrie Nurmambet, « privighetoarea cântecului tătăresc dobrogean » îşi deapănă şi ea câteva amintiri dureroase din vremea copilăriei într-un interviu cu doamna Güner Acmola:
„ -Tatăl dvs. ofiţer, cu rude ofiţer în armata română « veche », cum s-au descurcat, cum aţi trăit în anii de după 23 august 1944 ? -După anii frumoşi ai copilăriei, ca fiică de ofiţer, cu străbunici şi bunici înstăriţi, anii de după instaurarea comunismului, ne-au zdruncinat şi pe noi. Pentru cei doi copii ai lui, eu şi fratele meu, Genghis, tata s-a angajat ca muncitor dulgher la Sovromconstruct, mama a murit repede, neputând suporta schimbările sociale, politice, economice. După absolvirea liceului pedagogic românesc ca şefă de promoţie, am urmat facultatea de ştiinţe juridice ».
Inginerul tătar Celebi Islean îşi aminteşte azi despre personalitatea hogii din Albeşti-Constanţa, Şaip Abdula, născut 15 septembrie 1913, originar din Crimeea, din capitala Akmescit (Simferopol), cu tatăl hoge cu studii la Istanbul, mama fiică de nobil tătar (mârza), militant pentru Crimeea şi membru în comitetul condus de Negip Fazal, arestat la 17 aprilie 1952, în timp ce era hoge la Tulcea şi care a scris poezii, piese de teatru. În 1952 au fost arestaţi, medicul Ahmet Ozenbaşli, mare personalitate politică şi literară, originar din Ismail-Cadrilater, deportat în Siberia şi medicul Kadi Feuzi Ismail, 1890-1960, arestat în 1948 la Constanţa. În continuare redăm câteva amintiri din închisoare ale unor detinuţi turco-tătari, aşa cum au fost ele păstrate în memoria familiilor lor. Astfel, Negip Hagi Fazal (1906-1948), eroul naţional tătar, ar fi spus la revenirea în celulă, după cumplitele torturi care i-au pricinuit decesul în numai 6 zile: “ Nu credeam că există aşa de multe metode de schingiuire. Nu credeam că un om poate să reziste…” (dl. Bora, fiul). Irstmambet Iusuf, colaborator al lui Negip Fazal, condamnat pe viaţă în lotul patrioţilor tătari, după 3 zile de torturi, a trimis familiei un bileţel pe care le scrisese : « Sabrie, te rog să dai revistele <Emel> din pod ». Dar dna Sabrie le arsese în ziua arestării soţului ei (relaterea aparţine fiicei patriotului tătar, dna Neilufer). Samedin Teufik ar spus după ieşirea sa din temniţele comuniste: « fiind mai în vârstă, cel mai greu sufeream carcera ». Când era în libertate avea o vorbă : « România este ţara românilor, Crimeea este ţara tătarilor! » (relatarea aparţine fiicei dsului, dna Saver) Într-o iarnă geroasă, la Gherla, Iusuf Geafer şi Malik Cadâr s-au încalzit lipindu-se spate în spate. Întrebarea care-l frământa pe dl. Malik Cadâr era: « Unde a ascuns Negip Hagi Fazal tipografia revistei Emel? » (evocarea aparţine fiului său, dl. Subotai) Dl. Ali Osman Becmambet, azi singurul supravieţuitor turco-tătar al gulagului comunist din România, îşi aminteşte de perioada când se ascundea de poliţia comunistă: « -Piraye (soţia), nu mai avem bani nici ca să plec să mă ascund. Peste 5 minute ne-a vizitat fiica dlui hoge Sali Menali, dra Sadet, care ne-a întins palma cu bani. -Tata v-a trimis 500 de lei. -Vezi Piraye, o strigă dl Ali, Allah nu ne-a uitat! » (mărturisirea aparţine fostului deţinut tătar) sau « În închisoare, te durea cel mai mult fapta ticăloasă a turnătorului. Cum eu am umblat ca un fugar, ca un proscris, fugind de oamenii Siguranţei, în speranţa că vor veni americanii, ca să ne salveze de ruşi, nu puteam adormi decât după ce se linişteau câinii din lătratul lor lugubru… » (dl. Ali Osman Becmambet a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru o « culpă » dublă, de naţionalist tătar şi om politic, membru PNŢ). Prin anii 1954-1955, directorul închisorii din Aiud îl bătea pe hogea Şaip şi urlând îl întreba : « -Unde este Allah al tău să te salveze? ». După câteva ore de tortură greu de suportat, asumându-şi riscul carcerei, hogea Şaip Veli Abdula a spus : « Domnule Comandant, dumneata eşti ateu cu vârful nasului, în timp ce noi am desluşit tainele credinţei şi ale ştiinţei! ». De atunci directorul nu l-a mai bătut dar de fiecare dată trecea pe lângă el înjurând (relatarea aparţine dlui Şaip, din comuna Albeşti, judeţul Constanţa, condamnat la 7 ani de muncă silnică). Multe din procesele intentate unor membrii ai comunităţii turco-tătare au fost şubrede din punct de vedere al probelor, insuficient instrumentate, însă ele s-au soldat de fiecare dată cu sentinţe aspre, fapt ce demonstrează că justiţia comunistă, a fost la fel de necruţătoare, fără să facă vreo discriminare etnică sau religioasă. Toate cele de mai sus, ca şi multe alte exemple ştiute şi neştiute, sunt o dovadă că şi minoritarii turco-tătari din România, între care mulţi intelectuali, au fost părtaşi alături de români şi de reprezentanţi ai altor minorităţi etnice la toate momentele dramatice ale istoriei acestei ţări.
Bibliografie
Arhive
1. Arhivele Naţionale Constanţa, fond Inspectoratul General Administrativ Constanţa, 1944-1953; 2. Ibidem, fond Prefectura Constanţa, 1944-1948; 3. Ibidem, fond Inspectoratul de Politie Constanţa, 1944-1950; 4. Arhivele Naţionale Brăila, fond Poliţia Portului Brăila, 1952-1953;
Lucrări generale
Cojoc, Marian, coord., Rezistenţa armată în Dobrogea (1945-1960), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004. Ioaniţoiu, Cicerone, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi), Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2002, vol.I-VII; Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Memedemin Yaşar şi Memedemin E., coord., Mişcarea naţională a tătarilor crimeeni (evenimente, fapte, documente), Constanţa, 1999 (volum apărut cu sprijinul UDTTMR); Roske, Octavian, coord., Mecanismele represive în România (1945-1989), Bucureşti, INST, vol.I (A-C), 2001, vol. II (D-G), 2002 şi vol. III (H-M), 2005. Studii şi articole
Acmola, Guner, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, în Experimentul Piteşti- Reeducarea prin tortură, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, p.371-376; Ibidem, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, în revista Emel, nr. 6, martie 2005, p.42-44; Ibidem, interviu cu „ Kadrie Nurmambet”, în revista Emel, nr.7, iulie 2005, p.32-35 ; Ibidem, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor », în revista Emel, an I, nr.4, p.14-16; Banu, Aurel Cezar, « Minoritatea din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Caş (Tânărul), nr.1 (ianuarie), 2003, p. 3-4; Ibidem, „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele şi sectele din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, p.56-60; Ibidem, “Comemorarea deportării tătarilor crimeeni (“Surgun “) (60 ani: 18 mai 1944 - 18 mai 2004). Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », în Caş (Tânărul),nr.7 (iulie 2004), p.3-4; Ibidem, “Deportarea tătarilor crimeeni (Sürgünul) în arhivele sovietice”, în Caş (Tânărul), nr.8 (august), 2004, p.4; Cojoc, Marian, « Regionala Marea - episod al rezistenţei anticomuniste din Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Rădulescu, Univesitatea din Bucureşti, 1998, p.332-340; Coman, Virgil, “ Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, în revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagră), an XIV, nr.129, decembrie 2002, p. 4 şi 6; Islean, Celebi, “Hogea, poetul, patriotul din Albeşti, Şaip Veli Abdula”, în revista Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, p.10-11; Reşit Memet, Enise, « Destinul unei fete tătare din Crimeea », partea I, p.31-32, în revista Emel (Ideal), nr.6, martie 2005, p. 31-32; Ibidem, « Destinul unei fete tătare din Crimeea”, partea a IIa, în revista Emel, nr.7, iulie 2005, p. 22-25; Revista Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, „Colţul deţinutului politic”, p. 36. Comunicări ştiinţifice Cezar Aurel Banu, „ Memorie, alteritate şi reconstrucţie identitară: minoritatea turcă şi tătară din România în contextul societăţii post-comuniste (1989-2005) ”, comunicare susţinută la 17 martie 2005 la Universitatea Laval din Québec, Canada, în cadrul zilei de studii „ Cadres de la mémoire sociale et les représentations des minorités en Europe Centrale et Orientale post-communiste (Cadre ale memoriei sociale şi reprezentări ale minorităţilor în Europa Centrală şi Orientală post-comunistă) ”, organizată de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparată şi Memorie, condusă de profesorul titular şi coordonatorul tezei mele de doctorat, Bogumil Koss şi la Bucureşti, 13-14 mai 2005, în cadrul colocviului internaţional organizat de Agenţia Universitară a Francofoniei (AUF), Biroul pentru Europa Centrală şi Orientală- Bucureşti şi de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparată şi Memorie, de la Universitatea Laval, Québec, Canada; Ibidem, „Minoritatea turco-tătară din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, comunicare prezentată la colocviul cu tema „ Minoritatea turco-tătară din România între tradiţie şi modernitate (1918-1989)”, organizat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, 15 ianuarie 2003, cu sprijinul Asociaţiei Studentilor de la Facultatea de Istorie (Erasmus), al Catedrei de Studii Turcice de la aceeaşi facultate, al Ministerului Culturii, Departamentul Cultelor şi al Uniunii Democrate a Turcilor şi a Tătarilor Musulmani din România (UDTTMR), filiala Bucureşti; Ibidem, “ Mémoire et oubli, passé traumatique et histoire confisquée: la déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai 1944 (Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată: deportarea tătarilor crimeeni de către regimul stalinist în mai 1944) », prezentată la 2 noiembrie 2004, la Universitatea Laval din Québec, Canada, în cadrul zilei de studii organizate de Catedra de Cercetare a Canadei în Istorie Comparată şi Memorie, cu tema « Les mémoires post-communistes et post-totalitaires (Memorii post-comuniste şi post-totalitare)»; Ibidem, « Comemorarea deportării tătarilor crimeeni. Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », comunicare prezentată la sediul UDTTMR- Bucureşti, la 18 mai 1944, cu ocazia celei de-a 60-a comemorări a deportării tătarilor crimeeni (simpozion comemorativ). n ceea ce priveşte alterarea identităţii etno-confesionale a turco-tătarilor din România în vremea regimului comunist, precum şi despre eforturile acestei minorităţi de redefinire a identităţii sale în contextul societăţii româneşti post-comuniste, a se vedea Cezar Aurel Banu, „ Memorie, alteritate şi reconstrucţie identitară: minoritatea turcă şi tătară din România în contextul societăţii post-comuniste (1989-2005) ”, 17 martie 2005, Universitatea Laval din Québec, Canada şi Bucureşti, 13-14 mai 2005; Ibidem, „Minoritatea turco-tătară din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, comunicare prezentată la colocviul cu tema „ Minoritatea turco-tătară din România între tradiţie şi modernitate (1918-1989)”, organizat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, 15 ianuarie 2003; articolele „ Minoritatea din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Caş (Tânărul), nr.1 (ianuarie), 2003; „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-1989), în Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele şi sectele din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”. În ceea ce priveşte contextul istoric care a condus la deportarea masivă a populaţiei tătare crimeene, de către Stalin, în mai 1944, a se vedea articolele publicate în revista Uniunii Democrate a Turcilor şi Tătarilor Musulmani din România (UDTTMR), Caş (Tânărul): Cezar Aurel Banu, “Comemorarea deportării tătarilor crimeeni (“Surgun “) (60 ani: 18 mai 1944 - 18 mai 2004). Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », în nr.7 (iulie 2004), ibidem, “Deportarea tătarilor crimeeni (Sürgünul) în arhivele sovietice”, nr.8 (august), 2004, precum şi comunicările: “ Mémoire et oubli, passé traumatique et histoire confisquée: la déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai 1944 (Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată : deportarea tătarilor crimeeni de către regimul stalinist în mai 1944)», prezentată la 2 noiembrie 2004, la Universitatea Laval din Québec, Canada, Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », prezentată la sediul UDTTMR- Bucureşti, la 18 mai 1944. În acest sens a se vedea, G üner Acmola, Cartea iertării (1999), precum şi articolele „ Experimentul Piteşti- Reeducarea prin tortură”, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, Ibidem, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, p.371-376, Cuget liber, Constanţa, 21 mai 1992, « Tătarii nu-şi uita eroii » şi Observator, 23 noiembrie 1999, « Rezistenţa anticomunistă tătară în Dobrogea »; Ibidem, revista Emel, an , nr. 4, p.14-16, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor ».
„ Experimentul Piteşti- Reeducarea prin tortură”, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, Güner Acmola, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, p.376; Mişcarea naţională a tătarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), traducere şi coordonare prof. E. si Y. Memedemin, 1999, Constanţa, p.38-40, Addenda. Cicerone Ioaniţiu, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi), Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2002, vol.I-VII. Octavian Roske, coord., Mecanismele represive în România (1945-1989), Bucureşti, INST, vol.I (A-C), 2001, vol. II (D- G), 2002 şi vol. III (H-M), 2005. Marian Cojoc, coord., Rezistenţa armată în Dobrogea (1945-1960), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004. Document nr. 28, ``Proces verbal al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa, încheiat de lct. Gheorghe Mihailă privind cercetările lotului nr. 2 al ” bandelor subversive teroriste din Regiunea Dobrogea în frunte cu preot Mihăilescu, Jarnea Dumitru, scriitor Alexandru Popescu Scărişoranu, doctor Apostol Paul ``, p. 114-126; document nr. 37, 1949, octombrie 13, `` Sentinţa nr. 553/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa asupra lotului al doilea, în frunte cu preotul Dumitru A. Mihăilescu``, p. 175-199; Ibidem, document nr. 97, 22 iunie 1960, `` Proces verbal de interogatoriu al învinuitului Tudor Petre din comuna Ciocârlia``, p. 391-394. Revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagră), an XIV, nr.129, decembrie 2002, Virgil Coman, “ Măr- turii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, p. 4. În legatură cu acest decret precum şi cu operaţiunea de organizare şi de deportare a tătarilor crimeeni, a se vedea pe larg, cele două articole publicate de mine în ziarul Caş (Tânărul). Virgil Coman, “ Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, p. 4. Ibidem. ANIC, fond Inaspectoratul General Administrativ Constanţa, dosar 8/1944, f.7. ANC, fond Inspectoratul General Administrativ Constanţa, dosar 8/1944, f.7. Ibidem, dosar 35/1945,f.45. Ibidem,f.39. Ibidem,fond Prefectura Constanţa, dosar 298/1945, f.22. Ibidem, f.39. ANIC, fond Inspectoratul de Poliţie Constanţa, dosar nr. 133/1945-1947, f.110. Ibidem, f.111. Ibidem, fond Prefectura Constanţa, dosar nr.1/1945, f.491. Ibidem, BARAI. Fond 2, dosar 928, f.148. Ibidem, fond XII, dosar 487, vol. III, f.99. Ibidem. Ibidem, f.152. Arhivele Naţionale Brăila, fond Poliţia Portului Brăila, dosar 206 A/1947-1948, f.105-106. A se vedea şi Dosarele istoriei, an VIII, nr.9 (85), 2003, « Credinţe şi credincioşi în România comunistă », Cezar Aurel Banu, p.56-60, « Cultul musulman din România (1945-1989) ». Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p.217. Güner Acmola, „Rezistenţa tătară din Dobrogea”, in , p. 372. Această instituţie de tradiţie, de învăţămant religios a fost închisă definitiv de comunişti în 1967. Clădirea ei a fost utilizată până în 1990 în alte scopuri. Emel (Ideal), nr.1, ianuarie 2004, p.32. Ibidem, f.49. Ibidem, f.54. Ibidem. Ibidem, f.137-150. Ibidem. Ibidem. Ibidem, dosar 2280, vol.II, f.22. Ibidem. Ibidem, f.23. Ibidem, f.58-59. Ibidem, f.130. Ibidem, dosar 2280,vol.I, f.10-11; Marian Cojoc, « Regionala Marea - episod al rezistenţei anticomuniste din Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Rădulescu, Univesitatea din Bucureşti, 1998, p.332-340). Enise Reşit Memet, « Destinul unei fete tătare din Crimeea », partea I, p.31-32, în revista Emel (Ideal), nr.6, martie 2005, p. 42-44. Ibidem, p.23. Ibidem , partea a IIa, nr. 7, iulie 2005, p.22-23. Ibidem, p.24. Ibidem, p.42. Ibidem, p.43. Ibidem. Güner Acmola, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, p.42-44, în revista Emel(Ideal), nr. 6, martie 2005. Güner Acmola, „ Kadrie Nurmambet”, în revista Emel, nr.7, p.32-35, iulie 2005. Celebi Islean, “Hogea, poetul, patriotul din Albeşti, Şaip Veli Abdula, p.10-11, în revista Emel, an I, octombrie 2004. A se vedea şi articolul doamnei Güner Acmola, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor », în ibidem, p.14-16. A se vedea revista Emel, an I, nr. I, octombrie 2004, p.31-32. Ibidem, „Colţul deţinutului politic”, p. 36. |
