Turco-tătarii din Dobrogea în cercetările antropologice ale elveţianului
Eugène Pittard

De la stabilirea populaţiei turco-tătare pe teritoriul României, cu deosebire în Dobrogea, în urmă cu aproape 800 de ani, numeroşi călători români şi străini au observat şi au scris despre această minoritate. Începând cu călătorul turc Evlia Celebi sau arabii Ibn Batutta si Ibn Kaldun şi continuând cu revoluţionarul paşoptist, Ion Ionescu de la Brad, istoricii Nicolae Iorga, Alexandru Arbore sau învăţătorul Ion Dumitrescu Frasin de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, toţi aceştia ne-au lăsat mărturii în ceea ce priveşte originea turco-tătarilor, limba, obiceiurile, modul de viaţă, ocupaţiile, caracteristicile exterioare ale locuinţelor şi aspectul lor interior, despre religia, portul şi sărbătorile acestora. Oameni de nationalităţi diferite şi având profesii variate au poposit timp mai mult sau mai puţin îndelungat în zona de diversitate etnică a Dobrogei.
        Un oaspete al acestor meleaguri încărcate de istorie a fost şi antropologul elveţian Eugène Pittard, care a vizitat România, la scurt timp după încheierea primului război mondial. Impresii asupra cercetărilor sale au fost mai târziu concretizate într-o carte, publicată la Zürich în 1936. Lucrarea este intitulată simplu şi sugestiv La Roumanie (România).
        După ce face o trecere în revistă a celorlalte provincii istorice: Valahia, Moldova, Transilvania, autorul zăboveşte într-un capitol şi asupra ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Cercetările sale împreună cu un grup de specialişti elveţieni, aşa cum reiese din însăşi mărturiile sale, s-au concentrat în special asupra Dobrogei de sud, incluzând atât localităţi din actuala Dobroge românească cât şi din Cadrilater (zona Bazargicului). Grupul de cercetători şi-a fixat centrul la Medgidia, pentru ca apoi să-şi extindă investigaţiile, „ de dimineaţa până noaptea târziu “, în toate direcţiile adiacente.
         Prima localitate vizitată de grupul de antropologi, condusă de Eugène Pittard a fost Bazargicul: „ Ne apropiem de o linie întreagă de minarete ce se ridică în jurul oraşului “.   Aici autorul menţionează mahalele insalubre locuite de ţiganii turci şi piaţa veche de 300 de ani, fondată de negustorul turc Hadji Oglou Bakhal. Antropologul elveţian precizează că aici Midthat paşa a construit un târg împrejmuit, panahirul, al cărui zid de piatră era mărginit de mici buticuri.
        De aici grupul elveţian ajunge la periferiile oraşelor Constanţa şi Mangalia, unde E. Pittard menţionează numeroase aşezări stabile de ţigani turci dar şi grupuri nomade în stepa din împrejurimi. Spre deosebire de alţi călători sau specialişti care au trecut de-a lungul timpului prin Dobrogea, antropologul elveţian, pe lângă elementele de istorie, de toponimie sau de religie manifestă un interes deosebit pentru caracteristicile antropometrice ale populaţiei care „ de 500 ani a traversat peninsula  Balcanică cu căruţele “. Este una puţinele cercetări de acest fel ce s-au facut în această parte a ţării şi mai mult ca sigur prima la acea vreme privind etnia turco-tătară. Acesta emite ipoteze privind originea ţiganilor turci : „ probabil cuceririle lui Timur Lenk au determinat exodul, hinduşi, veniţi în Europa pe două căi : Asia anterioară şi zona mediteraneană “. Autorul studiului remarca toleranţa administraţiei româneşti în ceea ce priveşte nomadismul acestora, fapt considerat de neacceptat în Occident. El se referă de asemenea la documentele în care se arată că ţiganii au fost secole întregi robi.
        Un alt fapt ce a atras atenţia cercetătorului elveţian, în împrejurimile Mangaliei era existenţa a „ numeroşi tumuli dispuşi în formă de arc în jurul oraşului, la Ilanlik, la doi paşi de frontiera bulgară din 1913 “. Despre acestea emite ipoteza că ar fi aparţinut cumanilor, pecenegilor. Despre găgăuzi, numeroşi în acestă zonă, arată că sunt greci (sic!) de religie creştină, preluând necritic spusele localnicilor. Din punct de vedere antropologic este interesat de perspectiva comparativă a originii acestor locuitori, urmaşii cumanilor şi a pecenegilor, în raport cu urmaşii hunilor, ungurii.  

       Periplul grupului de cercetători a continuat prin alte localităţi dobrogene, Azaplar (n.a. comuna Tătaru, judeţul Constanţa), „ unde se zice despre caii turco-tătarilor că erau renumiţi “, Edilchioi şi Enige mahale, unde „ mergem să-i studiem pe tătarii Nogai de la Bül Bül“ [n.a. satul Ciocârlia de Jos, acelaşi judeţ). Peste tot remarca acelaşi drumuri desfundate, de-a lungul stepelor şi culturilor, a movilelor de löes şi a văilor uscate. Însăşi ritmul vieţii i se părea neschimbat de sute de ani, întocmai ca viaţa primitivă, de zi cu zi.
       La Mangalia „ în cafenele în care nu se serveşte nimic, bande de tătari cântă cu voce tare. Ei sunt acompaniaţi de o darboukah şi de un fel de triplă castanietă de metal. Această muzică este monotonă şi sălbatecă. Ea îi satisface pe aceşti oameni, care sub raport muzical pare să fi rămas în aceste timpuri primitivi, unde două plăci metalice atinse uşor, emiteau un zgomot strident “. este vorba desigur de străvechile instrumente muzicale tradiţionale, daulul şi zurnaua. Se observă faptul că cercetătorul elveţian era şi el într-o oarecare măsură tributar modului de gândire occidental cu privire la imaginea celuilalt (l’Autre). Astfel se explică probabil observaţiile sale referitoare la locuitorii turco-tătari din aceste ţinuturi situate la „porţile Orientului“.
        Uimitor pentru el şi pentru colegii săi este aspectul Dobrogei de sud, aceea a « unei ţări ondulate de dealuri …Este mai puţin apropiat de Rusia şi chiar de România propriu-zisă. Este foarte apropiată etnografic de Turcia ».


Fotografie cu tatarii din Dobrogea, 1936.


       Impresia pe care i-o lasă turcii şi tătarii acestor locuri este profundă : „ Am parcurs aproape toate satele din Dobrogea de sud. Cu tătarii am mâncat, aşezat turceşte, în jurul unei rogojini de trestie, ouă fierte în grăsime de miel. Cu o familie săracă turcească, a lui Hoscadin, am împărţit frăţeşte găleata de porumb şi felia de pepene. Ospitalitate românească, ospitalitate dobrogeană! Amintirea mea rememorează cu emoţie acele zile şi nopţi...În fiecare dimineaţă, noi plecam fără a şti unde ne vor conduce seara obligaţiile de serviciu. Aproape totdeauna, acolo unde ne instalam cortul, găseam un acoperiş pentru a dormi. Soseam la gazdele noastre vremelnice la toate orele din zi şi din noapte. Totdeauna poarta ne era deschisă înainte. Ospitalitatea orientală nu este numai o temă de literatură, ea este o realitate palpabilă (…)“.
         La Mangalia, Eugen Pittard şi grupul său observă dispoziţia cartierelor, într-o diversitate etnică desăvârşită: „…spre sud cartierul turc, alături de cel tătar; în spatele burgului, ţiganii şi-au aşezat sălaşele. Aproape de mare este cartierul român. Două minarete domină micul oraş. Casele albe nu au decât un etaj. Ele se aliniază pe nume- roase străzi şi se deschid către numeroase dughene de accacia care le mărginesc şi care freamătă de vântul mării. Ele sunt aranjate de asemenea în jurul unei pieţe minuscule unde în fiecare seară de vară o orchestră ţigănească vine să joace“.  

        Grupul elveţian nu avea cum să nu observe măreţia lăcaşului de cult musulman, semn evident în ceea ce priveşte credinţa locuitorilor : „ Moscheea principală din sudul oraşului este mai veche (n.a. desigur este vorba de geamia Esmahan Sultan. Din relatările sale eiese de asemenea că oraşul avea încă cel putin o geamie sau moschee). Ea este într-o împrejmuire care închide cimitirul. Este graţioasă, zveltă, întregul său corp a fost construit la început din lemn, cu gingaşe coloane lucrate şi pe care timpul le-a crăpat şi le-a imprimat o patină neagră. Hatipul ne-a condus în interior, căci ne-a văzut că suntem respectuoşi faţă de religia sa şi ne-a invitat să urcăm într-unul din minarete pe o scară îngustă în spirală. Pe balustrada de metal, pe care preotul se apleacă pentru a cânta rugăciunile, ciori negre au început să se aşeze. De cinci ori pe zi imamul cu vocea sa nazală zice orientându-se către punctele cardinale, melopeea sa rituală: către mare spre orientul pictat în albastru şi perle, apoi spre stepa violetă, care dirijează valurile sale în direcţia sud; celelalte două rugăciuni trec pe deasupra caselor joase din Mangalia. Cimitirul care înconjură moscheea este dezafectat. De mai mulţi ani, musulmanii, turci şi tătari n-au mai înmormântat pe nimeni. El este invadat de o vegetaţie luxuriantă între care se strecoară păsările. Frumoşi arbori au crescut printre morminte…Sub harababura de nedescris şi plantele sălbatice, pietrele funerare dispar. Singure monumentele personajelor de vază îşi înalţă încă marmurele mai înalte acoperite de inscripţii şi de arabescuri şi terminate cu fes sau turban “.
       Din punct de vedere etnologic, populaţia turcă este considerată ca o masă eterogenă : „ Deja în Asia înainte să se ridice contingentele care vor cutreiera Europa de sud-est era formată din elemente etnice diverse. Aşa cum cunoaştem azi, rasa turcă este o rasă frumoasă şi în această mică peninsulă a Balcanilor unde se întâlnesc remarcabile tipuri umane, turcii nu sunt deloc mai prejos. Nu se întâlnesc deloc la ei trăsăturile ce amintesc de cele ale mongolilor pe care le-am semnalat adesea la tătari. Generoşi, oneşti, înţelegători, ospitalieri, turcii din Dobrogea mi s-au parut demni de o adevărată stimă. De altfel, adesea, înalţi funcţionari români mi-au confirmat această impresie “.
        Percepţia lui E. Pittard în ceea ce priveşte Dobrogea de Sud şi locuitorii ei este aceea a unei măreţii şi a unui trecut glorios, apuse însă în prezent : „ Mă întreb care trebuie să fie azi atitudinea acelor oameni integraţi începând de la 1878 în corpul politic român, deveniţi soldaţi ai regatului şi care trebuiau să trimeată regimentele turceşti, să apere de bulgari fosta lor patrie “.
       Reflexele meseriei sale îl determină să se întrebe mereu despre etnogeneza turco-tătarilor de aici : „ Originea indiscutabilă a turcilor, nu este încă cunoscută. În unele terminologii ei sunt numiţi Uralo-Altaici, în altele Ugro-Finici, dar aceste definiri sunt atât de vagi încât ele nu semnifică absolut nimic. Sub eticheta de turci, au fost încorporate populaţii asiatice diverse- probabil înrudite prin limba pe care o vorbeau, dar care, din punct de vedere somatologic, nu aveau nici un motiv de a fi confundaţi cu turcii. S-a crezut de asemenea că hunii erau turci, dar există între cunoscuta decriere a lui Journandes şi caracteristicile exterioare a unui turc, o prăpastie. Nimic nu seamănă mai puţin cu un turc decât unul din oamenii lui Atila.
Începând cu războiul din 1877-1878, au avut loc în toate ţările ce fuseseră aservite Porţii, un exod semnificativ al turcilor. Osmanlîii au reluat în etape şi în sens invers, drumul parcurs de predecesorii lor. Cine ar fi prezis, în momentul acelui val imens care înconjura toată Europa de est şi ameninţa Viena, că vor trece patru sute de ani pentru a-i face să revină la locurile de plecare? Visul profetic al lui Osman, după ce păruse să se realizeze nu mai este azi decât un mic vas de scrum…Această putere politică şi militară, în faţa căreia Eurasia tremura şi căreia atâtea guverne europene îi propuseseră alianţe, vor mai trece ele la sfârşitul acestui război [n.a. 1918-1923; războiul condus de Mustafa Atatürk pentru eliberarea Turciei] trecătorile? “.
       Este mai mult ca sigur că la întoarcerea sa în Elveţia, rezultatele cercetărilor din Dobrogea au fost analizate ştiinţific şi apoi publicate. Lucrarea de faţă este mai mult o colecţie de observaţii ştiinţifice şi impresii de călătorie. Chiar şi aşa, cartea lui Eugène Pittard, deşi conţine elemente disparate şi lacunare, oferă totuşi un bun exemplu în ceea ce priveşte reprezentările turco-tătarilor dobrogeni din perioada interbelică, aşa cum apar ele în percepţia cercetătorului occidental.
 
                                                       Cetin ANEFI
  inginer chimist, doctorand. în istorie la Universitatea Laval, Québec, Canada